Pe orice tarabă de la munte găsești „brânză de burduf" sau „caș proaspăt", vândute ca produs autentic, tradițional, aproape sacru pentru bucătăria românească. Dar aproape niciuna dintre aceste denumiri nu se bucură, de fapt, de vreo protecție legală reală. Diferența dintre o denumire generică și una protejată oficial e mult mai importantă decât pare — și explică de ce brânzeturile tradiționale românești rămân, la nivel european, aproape invizibile din punct de vedere juridic.

Ce înseamnă, concret, o denumire protejată

La nivelul Uniunii Europene există trei sisteme de calitate pentru produsele alimentare: Denumirea de Origine Protejată (DOP), Indicația Geografică Protejată (IGP) și Specialitatea Tradițională Garantată (STG). Diferența esențială: DOP și IGP leagă produsul de o zonă geografică precisă și de un mod de fabricație documentat istoric, ceea ce înseamnă că doar producătorii din acea zonă, care respectă rețeta atestată, mai pot folosi legal numele respectiv. STG, în schimb, protejează o rețetă sau un mod tradițional de preparare, indiferent de locul de producție. Odată obținută, o astfel de protecție are efect juridic în toată Uniunea Europeană — orice folosire abuzivă a numelui, de către un producător care nu respectă caietul de sarcini, poate fi sancționată.

Câte produse românești au, de fapt, această protecție

România are, în prezent, 15 produse alimentare recunoscute și protejate la nivel european, potrivit informărilor Ministerului Agriculturii și ale reprezentanței Comisiei Europene în România. Dintre acestea, doar două sunt brânzeturi: Telemea de Sibiu, cu statut de Indicație Geografică Protejată, și Telemea de Ibănești, singurul produs lactat românesc cu Denumire de Origine Protejată — cea mai strictă formă de protecție. Restul listei este dominat de alte categorii: Salam de Sibiu, Cârnați de Pleșcoi, Cașcaval de Săveni, Magiun de prune de Topoloveni, Plăcintă dobrogeană și altele.

Brânza de burduf, cașul sau urda — nume care circulă în vorbirea curentă drept sinonime pentru autenticitate românească — nu au, în acest moment, nicio protecție europeană. Există demersuri incipiente: Ministerul Agriculturii a identificat „Brânza de burduf de Bran" ca produs cu potențial pentru o viitoare înregistrare, dar dosarul nu a ajuns încă la Comisia Europeană. Practic, oricine, din orice regiune a țării, poate vinde astăzi un produs sub eticheta „brânză de burduf" fără nicio consecință legală, chiar dacă rețeta sau zona de producție diferă radical de tradiția autentică a muntelui.

De ce e atât de greu să obții o astfel de protecție

Explicația nu ține de lipsa de tradiție — dimpotrivă. România are 417 producători de lactate și brânzeturi, dintre care 124 dețin cel puțin un produs atestat ca tradițional, montan sau cu rețetă consacrată, conform Catalogului Produselor Alimentare Certificate al Agenției pentru Finanțarea Investițiilor Rurale (AFIR). Dar atestarea națională — mult mai accesibilă administrativ — este un sistem complet diferit de recunoașterea europeană IGP/DOP. Procesul european cere un dosar tehnic solid, cu dovezi istorice, o zonă geografică clar delimitată și un caiet de sarcini care descrie exact metoda de producție — un efort birocratic și financiar pe care majoritatea micilor producători tradiționali, concentrați adesea într-o singură gospodărie sau stână, nu au resursele să îl susțină singuri.

Concluzia: o bogăție culinară fără armură juridică

România are, fără îndoială, o tradiție lactată solidă — sute de rețete locale, transmise pe cale orală de generații întregi de ciobani și producători de la munte. Dar între bogăția reală a acestei tradiții și numărul de denumiri care se bucură de protecție juridică europeană există un decalaj considerabil. Fără organizarea producătorilor în asociații capabile să susțină un dosar de recunoaștere — exact modelul care a funcționat pentru Telemea de Sibiu — cele mai multe dintre numele care definesc identitatea brânzeturilor românești vor rămâne, din punct de vedere legal, doar cuvinte pe o etichetă, nu un patrimoniu protejat.