Autor: Ioan Șerbănescu Sistemele de nutriţie ce stau la baza formulării raţiilor de hrană pentru rumegătoarele de fermă evoluează continuu, căutând să echilibreze cât mai exact valoarea nutritivă a raţiei cu cerinţele animalelor în energie, proteină, săruri minerale, etc. În ce priveşte valoarea proteică a nutreţurilor la rumegătoare, sistemele prin care se evaluează conţinutul proteic, cât şi cerinţele animalelor în proteină sunt din ce în ce mai precise.  

Simplu, dar complex

Implicaţia practică este deosebită, dacă ţinem seama de faptul că proteina este cel mai costisitor component al raţiilor pentru animale. Schema ce stă la baza sistemului PDI, deşi simplă la prima vedere, este legată de numeroşi factori ce influenţează specific fiecare constantă şi variabilă a sistemului. Acţiunea unora dintre aceştia, consideraţi mai importanţi, este luată în calcul (mai concret, apar într-un fel sau altul în ecuaţii), dar majoritatea sunt ignoraţi. Numărul celor cuantificaţi este un compromis între necesitatea unei precizii cât mai mari şi posibilităţile tehnice şi financiare de cercetare. Metodele utilizabile pentru studiul valorii proteice la diferite nivele sunt variate ca accesibilitate, precizie şi cost, aceştia fiind factori importanţi în alegerea uneia dintre metode.   Domeniul nutriţiei proteice este relativ bine studiat în lume şi, pentru fiecare nivel al sistemului PDI (concret, pentru fiecare constantă sau variabilă) pot fi preluate valori din literatura de specialitate. Sunt însă obţinute în condiţii diferite sau destul de mult aproximate. De aceea, dacă printr-o metodă din cele utilizate în domeniu se poate obţine o valoare mai precisă pentru unul din elementele sistemului (ex. DT, dr) şi dacă prin calculul anticipativ (realizabil fără computer) variaţia acestui element se traduce printr-o variaţie semnificativă a valorii PDI, metoda respectivă trebuie luată în considerare pentru a putea fi folosită sistematic.   În concluzie, pentru ameliorarea sistemului şi calcularea mai corectă a valorii PDI, este necesară identificarea punctelor slabe, care generează imprecizii, alegerea unor factori de influenţă suplimentari, care să fie introduşi în modelele matematice ce descriu fenomenele specifice şi nu în ultimul rând alegerea unor metode eficiente pentru studiul acestor factori.   Pentru determinarea PDI nu sunt necesari mulţi parametri ai furajului: conţinutul de proteină brută (%PB), degradabilitatea acesteia (DT), digestibilitatea reală a by-pass-ului şi substanţele organice fermentabile în rumen. Deşi sistemul are puţini parametri, are totuşi o precizie bună, ceea ce îl face să fie satisfăcător scopurilor practice. Lansat în 1978, sistemul PDI a mai suferit modificări în 1988, lucrându-se permanent la ameliorarea sa.   Sistemul românesc de estimare a valorii proteice a nutreţurilor este construit pe baza sistemului francez şi, ca orice sistem de nutriţie proteică, face distincţie între proteina de origine alimentară (PDIA) şi cea de origine microbiană, cuantificată prin PDIME sau PDIMN, în funcţie de substratul limitativ pentru creşterea microorganismelor: energia sau proteina.   Mijloacele de investigaţie implicate în estimarea valorii proteice a nutreţurilor la rumegătoare   Din studiul schemei ce stă la baza sistemului PDI rezultă că dacă nu se doreşte o ameliorare a constantelor sistemului (prin realizarea unor cercetări strict direcţionate) este necesară determinarea unui număr mic de elemente; variabilele sistemului. Acestea sunt: compoziţia chimică, digestibilitatea aparentă, bilanţul azotului, DT şi dr. De precizia cu care sunt determinate aceste variabile pentru un nutreţ dat depinde precizia şi siguranţa cu care este apreciată valoarea proteică.   Aceste elemente sunt tabelate, în general, în funcţie de specie, stadiu vegetativ, ciclu de vegetaţie, mod de conservare s.a. Totuşi, informaţiile nu sunt întotdeauna detaliate (mai ales pentru DT, dr). Este preferabilă, acolo unde este posibil, determinarea/estimarea acestora pe o probă medie din nutreţul respectiv. Precizia determinărilor este oferită însă de sensibilitatea, siguranţa şi repetabilitatea rezultatelor fiecărui mijloc de analiză implicat.   Colectivele de cercetare din domeniu folosesc abordări diverse, ceea ce face ca pentru determinarea valorii de calcul a valorii proteice să fie dispuse metode alternative. Alegerea depinde de gradul de tehnologizare sau de compatibilitatea cu alte domenii (ex. nutriţia energetică sau ingestă). Sunt argumente ce impun trecerea în revistă a principalelor abordări, metode, aparate, scheme şi tehnici de lucru la care se apelează, de obicei, când se estimează valoarea proteică a nutreţurilor la rumegătoare.   Pe de altă parte, studiile ce au ca obiectiv digestia şi metabolismul azotului la rumegătoare sunt foarte numeroase. Cu toate acestea, sistemele de nutriţie dedicate rumegătoarelor sunt considerate, uneori, imprecise comparativ cu sistemele de nutriţie a monogastricelor. Deşi cercetările sunt tot mai aprofundate şi mai îndreptate spre cuantificarea proceselor biologice implicate, concretizarea acestora în modalităţi precise de determinare a unei valori nutritive se lasă deseori aşteptată.   În timp, dar mai ales la sfârşitul secolului trecut, au fost dezvoltate modele matematice cu nivele diferite de integrare a rezultatelor: la nivel de animal, la nivel ruminal sau la nivelul unor procese ruminale (fluxul aminoacizilor spre intestin sau proteoliza în rumen). Chiar dacă multe fenomene au fost simplificate în timp, aceste modele oferă o imagine de ansamblu, indispensabilă, asupra fenomenelor biologice implicate.   Cu toate acestea cercetările au fost realizate, majoritar, pe segmente mici, fapt ce a condus spre o integrabilitate scăzută a rezultatelor. Pe de altă parte, nu a existat (uneori, nici la nivel de ţară) o coordonare eficientă a acestor cercetări, ducând la slaba standardizare a unor metode. Simptomatică în acest sens s-a prezentat metoda “in sacco”, foarte eficientă o vreme, dar ale cărei rezultate pot fi folosite limitat între laboratoare.   Într-adevăr, abordarea actuală a digestiei şi metabolismului azotului permite face loc manifestării unor imprecizii în estimarea/predicţia valorii nutritive a nutreţurilor. Deşi sistemul PDI a fost foarte bine realizat, se întâmplă frecvent ca animalele hrănite pe baza estimării normelor de proteină şi a valorii proteice a nutreţurilor să primească o raţie deficitară, din punct de vedere al asigurării by-pass-ului proteic, necesarului microorganismelor sau aminoacizilor esenţiali în intestin.   Desigur, aceste imprecizii nu se manifestă pentru toate raţiile, pentru unele nutreţuri (de obicei, cele des folosite în hrana rumegătoarelor) sistemul este verificat de fiecare dată, iar rezultatele sunt pe măsură. Există însă situaţii, mai mult sau mai puţin particulare, mai ales pentru nutreţurile de volum, în care sistemul nu poate fi verificat în practică, datorită modului de calcul al valorii PDI.