În 2026, certificările voluntare din industria alimentară – IFS, BRCGS, FSSC 22000 și alte standarde private – nu mai sunt instrumente opționale de marketing, ci condiții operaționale de acces în retail modern și pe piețele externe. Din perspectivă economică, ele devin cost structural, nu cheltuială punctuală.

Cadrul legislativ european, prin Regulamentul (UE) 2017/625 privind controalele oficiale și Regulamentul (CE) 178/2002 privind principiile generale ale legislației alimentare, stabilește responsabilitatea operatorului pentru siguranța produsului. Standardele private merg dincolo de minimul legal, impunând audituri anuale, trasabilitate digitală avansată, management al riscului și proceduri documentate extinse.

Mecanismul economic este clar. Costurile directe includ taxe de audit, consultanță, instruirea personalului și investiții în infrastructură. Costurile indirecte includ timp administrativ, blocaje temporare în producție și actualizări permanente ale procedurilor. Pentru IMM-uri, aceste cheltuieli pot reprezenta un procent relevant din marja operațională.

Datele publicate de Comisia Europeană privind siguranța lanțului alimentar indică o creștere a exigenței retailerilor în perioada 2024–2026, în special în ceea ce privește trasabilitatea, gestionarea alergenilor și controlul contaminanților. Analizele OECD privind competitivitatea IMM-urilor arată că firmele certificate au acces mai facil la contracte stabile și exporturi, dar suportă costuri fixe mai ridicate.

În 2026, certificarea devine filtru de selecție. Operatorii care nu pot susține financiar și administrativ aceste standarde sunt excluși treptat din lanțurile moderne de distribuție.

Implicația structurală este evidentă: în industria alimentară contemporană, avantajul competitiv nu este doar capacitatea de producție, ci credibilitatea sistemului de control intern. Certificarea nu generează automat profit, dar absența ei generează excludere.

(Foto: Freepik)