De fiecare dată când venea ziua de 15 iunie, începeam socotelile: câte zile mai am până când voi pleca în tabără și câte zile mai am până când la țară, la bunici. Sincer, nu știam de care să mă bucur mai mult, pentru că amândouă îmi păreau la fel de ademenitoare. Că, în tabără, aveam să văd locuri noi și să îmi fac noi prieteni, era de la sine înțeles. Dar, faptul că plecam câte două săptămâni, în fiecare vară, la bunici, îmi plăcea la fel de mult. Nu-i vorbă, îmi era dor de ei. Dar îmi era dor și de copiii de acolo și, mai ales, de hălăduiala pe câmpurile Teleormanului, de scăldatul la gârlă și de toate prostiile pe care le poate face un elev de gimnaziu, scăpat de vigilenta privire a părinților.

  Ei, ajuns la țară, și fiind ceva mai mic, tot auzeam vorbindu-se: ”-Unde e, țață Floare, Ionica matale?” ”-La echipă, Didă, la echipă”, venea răspunsul de peste gard, la felul de a da bună ziua al muierilor din Vlașca. Dar, ce era ”echipa” aia, nu prea înțelegeam eu, pe atunci. Îmi ziceam singur: ”Ce echipă să fie, de fotbal? Păi, ce să caute o fată, la o echipă de fotbal, și de când au ăștia, pe-aici, echipă de fotbal?” Măcar în parte, aveau să mă lămurească bunicii: ”Cu vaca la echipă, nepoate, cu vaca la echipă.” Adică?, mă întrebam eu, neaflând un răspuns potrivit minții mele.   Răspunsul aveam să-l primesc cam după clasa a șasea, când, într-o dimineață, am văzut văcuțele oamenilor ieșind una câte una de prin curți, fiind luate în primire de un bărbat, o femeie sau un copil ceva mai răsărit. Aha, deci, asta e echipa? Păi, de ce? ”Pentru că ești tu cap sec, de-aia!”, venea răspunsul bunicii. ”Lumea face de rând, la vaci, câte unul, o zi; apoi altul și altul, că n-au bani să tocmească un văcar. Așa, vaca e dusă la câmp, vine sătulă acasă, o mulge omu' și are și el lapte, face o brânză, mai vinde, se arânește și el. În timpul ăsta, ceilalți pot să-și vadă de-ale câmpului sau de-ale casei”. Aha!, exclamam eu, făcând pe înțeleptul. ”Aha, zici? Și mai spui că ești băiat de București, țărane!”, mă repezea bunica, râzând de mine. Păi, țăran eram, de fapt, dar lucrul ăsta nu aveam să-l înțeleg decât târziu, mult după ce ăi' bătrâni trecuseră în deal, la ăilalți, care așteptau cuminți sub iarba cimitirului.   Însă, mai era o echipă, mai mică și mai veselă. Adică, tot dimineața, se adunau copiii care, asemeni mie, erau și ei în vacanță și fiecare era trimis cu văcuța lui, la câmp. Ei, mie în astfel de ”echipă” îmi plăcea. Bunica din partea tatălui nu avea vacă, iar de vaca bunicii din partea mamei avea grijă o verișoară. Dar, dacă mă trezem dis-de-dimineață, mă țineam și eu după ei, până ajungeam La Iazuri. Ei, iazurile-astea erau dincolo de viile oamenilor și fiecare din el avea o apă limpede-limpede, într-atât de limpede încât, dacă îți puneai în gând și priveai în adâncuri, puteai să vezi până și zânele din povești. Și, fiecare din iazurile alea era înconjurat de iarbă grasă, taman bună pentru văcuțele care pășteau fericite. Dar, stând la umbra vreunui copac de lângă iaz, prea multe zâne nu vedeai, de fapt, și nici cine știe ce secrete tainice, afară decât dacă priveai pe furiș pe sub poala vreunei fete; vorba aia, țărăncuțe, dar ce mai țărăncuțe!   Cum ziceam, seara, văcuțele veneau acasă. Fiecare știa drumul și niciuna nu greșea poarta. Și văcuța bunicii din partea mamei venea acasă, urmată de Liliana, vară-mea. Bunica o mulgea, vorbindu-i blând și apoi își vedea de-ale laptelui. Dar și de-ale brânzei. Într-un rând, văzui sidila atârnată în cui. Zic: ”Tare frumos arată, o fi bună?” Și, imediat, desfăcui legătura și ciupii o dată. Apoi, încă o dată. Apoi, mersei în bucătărie, luai o farfurie, apucai un codru de pâine, că tocmai era făcută pe țest, și mă apucai să înfulec. Și, știind că nu cerusem voie, îmi luai tălpășița până la bunicii ăilalți, la care trăgeam mereu. A doua zi, bucluc: ”Păi, bine, măi, Ilie, veniși la mine și îmi mâncași toată brânza? Ăilalți ce să mai mănânce? Tu nu știi să legumești?” ”Ce să legumesc, Maie, dacă era bună!?” Toate astea sunt duse, acum: și echipă, și văcuțe, și bunici dar, mai ales, curățenia din sufletele oamenilor de atunci, suflete la fel de curate precum laptele văcuțelor care pășteau La Iazuri.