Declinul producției de pește din România nu este rezultatul unui singur factor, ci al unei acumulări de disfuncționalități structurale, manifestate pe termen lung. Datele Eurostat, FAO și rapoartele Comisiei Europene indică mai degrabă o stagnare prelungită, combinată cu pierdere de competitivitate relativă față de alte state.

Primul factor este modelul de producție rămas în urmă. Sectorul este dominat de acvacultură extensivă în iazuri, cu productivitate redusă, dependentă de condiții naturale și dificil de controlat. Spre deosebire de statele care au trecut la sisteme intensive sau recirculante (RAS), România a avut o rată lentă de modernizare. Ponderea sistemelor intensive rămâne limitată, ceea ce reduce randamentele și capacitatea de livrare constantă.

Al doilea factor este fragmentarea exploatațiilor și lipsa integrării economice. Majoritatea fermelor piscicole funcționează izolat, fără conexiuni eficiente cu procesarea și distribuția. Această structură face dificilă standardizarea producției și accesul în retailul modern, unde continuitatea și volumul sunt esențiale.

Un al treilea element este accesul limitat la finanțare și implementarea inegală a fondurilor europene. Deși România a beneficiat de programe dedicate, rata de absorbție și impactul investițiilor în modernizare au fost sub potențial. Proiectele au fost adesea mici și fără efect sistemic asupra productivității.

Se adaugă probleme administrative și de reglementare. Sectorul piscicol implică multiple autorități, iar procedurile sunt frecvent percepute ca lente și impredictibile. Această situație descurajează investițiile și limitează dezvoltarea unor exploatații moderne.

În termeni economici, nu se poate vorbi de o prăbușire punctuală, ci de o pierdere treptată de poziție într-un sector global aflat în expansiune. În timp ce producția mondială crește accelerat prin acvacultură, România rămâne blocată într-un model tradițional.

(Foto: Freepik)