Povestea, bine documentata istoric, spune ca, in toamna anului 1868, Caragiale era elev la cursul de declamatiune al lui Costache Caragiali. Avea numai 16 ani, un tanar bine legat, cu studiile intrerupte si pus pe capatuiala. In anul 1868, adunat de pe drumuri de Costache,

Eminescu, se atasaza de trupa lui de teatru. Vazand in el un copiator de texte excelent, cu un scris impecabil, si iubitor de teatru, Costache Caragiale il angajeaza ca sufleor si copist la Teatrul National. Soarta face ca acum sa se intalneasca cei doi mari scriitori, Caragiale si Mihai Eminescu. Intalnirea lor e unul dintre cele mai frumoase episoade ale vietii noastre literare. Un adolescent, cu studii intrerupte, setos de cultura, aruncat prea devreme in valtoarea vietii, e pus fata in fata cu un tanar pribeag, fugit de acasa, razvratit contra scoalei si gasind timp, intre munci istovitoare, sa-si inzestreze sufletul cu o comoara de cunostinte. Prietenia dintre cei doi mari titani ai literaturii romane avea sa continue si mai tarziu, cand acestia aveau sa se stabileasca la Bucuresti. Pana sa ajunga sa se dedulceasca la rodul vitei de vie, tuici ori bere, Caragiale si Eminescu aveau sa petreaca ore in sir la iaurtaria lui Ianake, un grecotei de-al dramaturgului, aciuit in Bucurestii vremurilor de atunci, ajuns celebru pentru iaurturile sale langa care bine mai mergeau covrigii cumparati de la simigeria turcului de peste drum. La randul lui, Ianake asta, isi ducea zilele intr-un mod cat se poate de tacticos. Fiecare zi incepea la 4 dimineata cand cobora din camerele sale de la etaj in pragul iaurtariei, sorbindu-si, el stia de ce, cand cafeaua, cand dintr-o oala cu lapte batut. Abia dupa aceea, se apuca de ale zilei, primind carausii care ii aduceau putinile cu lapte adunat de la vacarii de la marginea Bucurestiului. Imediat, mai apoi, se ducea la oalele in care era laptele de peste zile, gata sa fie facut iaurt. Cu metoda, dupa ce iaurtul se inchega, il varsa intr-un sac de panza, atarnandu-l de-asupra unui castron urias. Locul era bine pastrat rece, catusit fiind cu straturi de gheata si paie, aduse de la ghetariile Colentinei de carutasii care, ca parte a platii, primeau cate un pahar cu lapte batut. Știind bine ca faima se tine numai cu marfa prima-ntai, Ianake nu se grabea. Lasa iaurtul sa se scurga cat mai mult, pana ce parea aproape o branza moale, cremoasa. La fel de tacticos pregatea si sosul tzatzhiki, amestecand in iaurtul ales castraveti, catei de usturoi, suc de lamaie, ulei de masline, sare si piper. La sfarsit, ca un fel de coroana, presara marar din cel proaspat, de se adunau musteriii si mahalagioaicele sa cumpere pentru a pune sosul peste carnuri sau legume. Dar vanzarea cea mare a lui Ianake incepea cam pe la 6 dimineata, cand veneau baietii de la restaurantele pe care iaurgiul sosit din Grecia cea saracacioasa pentru a se arani pe malurile Dambovitei. Spre ora 8, insa, Ianake isi deschidea terasa si locul se umplea, doritorii de lapte batut, de iaurturi ori alte alea de-ale laptariei, poposind pret de cateva minute ori cateva ore. Multi dintre ei, erau chefliii care se dregeau dupa cate o noapte petrecuta in carciumile de pe langa Gradina Icoanei, acolo unde Ianake isi avea iaurtaria, printre ei strecurandu-se, la cate un pahar de lapte batut, elevii care se grabeau spre scoala. Iar printre clientii nelipsiti ai lui Ianake se numarau, cel putin de doua ori pe saptamana, si Caragiale, insotit intotdeauna de Eminescu, amandoi stand ore intregi si discutand despre filosofie, teatru, literatura, arta sau, cel mai adesea, despre politica, fapt care facea deliciul celor de la mesele din jur. Asta pentru ca, daca Eminescu era patimas, Ion Luca Caragiale era mai mereu zeflemitor in concluzii, buna-dispozitie a iaurtariei lui Ianake fiind asigurata, dar numai pana ce dramaturgul de geniu nu isi iesea din pepeni, fiind cunoscut pentru accesele lui de furie. Ai fi zis ca Ianake nu era atent la dialogul celor doi. Dar tot invartindu-se printre mesele la care tot aducea pahare cu lactate, lua bine aminte la ce se vorbea. Dovada, sta o replica a grecului: N-ar fi fost mai bine, pentru Romania voastra, sa va puna pe voi regi?