Unul dintre principiile politicilor social-economice spune că dacă vrei să nu ai probleme, ca stat, trebuie să faci în așa fel încât pe piață să ai mâncare ieftină, pentru ca angajații să nu ceară salarii mai mari.

Dacă se reușește așa ceva, cam toată lumea ar avea câte ceva de câștigat: Guvernanții și politicienii ar admira în liniște peisajul social, la rându-i, liniștit, populația ar trăi cu iluzia că trăiește bine, iar companiile ar scăpa de solicitările de mărire a salariilor.

În societățile închise, totalitare, dictatoriale, acest lucru se rezolvă simplu: Liderul spune un lucru și toată lumea se conformează, până când se instalează dezastrul. În această situație, liderul decretează că peste tot e fericire, iar lumea se conformează din nou.

Așa se întâmplă acum în Coreea de Nord, așa s-a întâmplat și în România, până în decembrie 1989, până când țările din Vest și URSS-ul au spus că așa ceva nu se mai poate, drept pentru care regimul comunist de la București a fost înlăturat.

În societățile normale, politicile economice și sociale aplicate corect pot asigura și prețuri suportabile la alimente, și salarii decente, așadar, și o pace socială de pe urma căreia toată lumea profită: populație, guvernanți, companii.

Atunci când intervin perturbații, piața reglează situația, ajungându-se din nou la echilibru. Unul dintre cele mai bune exemple de stabilitate și constanță economico-socială este Danemarca, de la care am avea ce să învățăm, dacă am fi în stare. Dar nu suntem.

Pentru că, în România...

 (P.S.: Nu mai faceți trimitere la INS sau la declarațiile oficialilor, atunci când vorbiți despre prețurile alimentelor. Pentru a afla adevărul, cel mai ușor este să întrebați o gospodină.)