Mai peste drum de Hanul lui Manuc, cum te-ai urca spre fostul magazin Bucuresti care este, pe maidanul pe care parcheaza masinile, acum mai bine o suta cincizeci de ani isi avea tarabele un bulgar sosit de dincolo de Muntii Rila. Singura lui avere, atunci cand a trecut de barierele cele mari ale Cetatii lui Bucur, nu era decat un ciubar pe care il facuse scapat la trecerea Dunarii, ciubar care il salvase tot atunci si care avea sa ii mai salveze viata, dupa cum nota intr-o scriere de-a sa Liuben Stoicev Karavelov, tot un bulgar, scriitor militant care isi gasise si el refugiul la Bucuresti, plecat din Bulgaria de teama turcilor care ii voiau capul pentru ca scria in contra lor.

Ei, bine, povestea Karavelov, cand sa treaca Dunarea pe furis, barca tarabagiului de care pomenim a fost luata la tinta de flintele osmalailor care faceau pe granicerii. Barca i-a fost scufundata, dar, bine agatat de ciubar, amaratul de bulgar a apucat sa ajunga cu chiu cu vai pe pamantul romanesc pe care nu l-a mai parasit pana la sfarsitul zilelor. In afara de ciubar, insa, mai avea ceva mult mai de pret: priceperea intr-ale laptaritului si ale brutaritului. ªi, cum, bani, ioc, ajuns la Calugareni, omul nostru s-a tocmit cioban la un baci, Alexe, unul care tinea turme mii, la sud de Bucuresti. Pentru Alexe asta, bulgarul a lucrat cativa ani, dupa care, cu simbria stransa, si-a incercat norocul in Capitala proaspatului Regat al Romaniei. De cum si-a luat zapis de comerciant, a batut patru tarusi in pamant si cateva scanduri peste, incepand sa faca iaurturi bulgaresti si covrigi, de se uitau la el simigiii turci si grecoteii iaurgii cu mare pizma, intr-atat de mare incat, intr-o noapte, s-au pus a-l ciomagi. Nu le-a fost greu sa-l prinda. Bulgarul nostru inca nu apucase sa-si ridice o casa si dormea chiar sub taraba de lemn pe care ziua facea si vindea covrigi cu iaurt. Tot Karavelov povesteste ca Ioncev, cum il chema pe laptarul nostru, a scapat de bataia sora cu moartea punandu-si in cap taman ciubarul de care se agatase la trecerea Dunarii ªi, cum bagase bine de seama ca unul dintre musteriii lui era om de mare vaza, a doua zi, mai mult tarandu-se, lua in piept dealul Mitropoliei si il astepta sa se inveasca pe insusi Kogalniceanu, lui povestindu-i necazul si lui cerandu-i sa se faca dreptate. Ei, bine, de atunci, Ioncev al nostru nu a mai fost suparat de nimeni. Ba, mai mult Daca, pana in acea zi, Mihail Kogalniceanu ii fusese doar client ocazional, de atunci, Ioncev a inceput sa-i trimita mereu iaurturi, covrigi si salate. Iar, mai apoi, bulgarul care si-a gasit norocul in Bucuresti a ajuns furnizorul aproape exclusiv al senatorilor si deputatilor parlamentului acelor vremi, cititorul Declaratiei de Independenta a Romaniei fiindu-i adevarat agent publicitar pentru lumea buna a orasului, iar povestea spune ca insusi Carol I al Romaniei s-a bucurat de multe ori de covrigii si iaurturile lui Ioncev al nostru. Iar, daca tot vorbim de iaurturi, iata cum ne relateaza Karavelov ca se faceau: Ioncev lua laptele de la vacarii sau ciobanii care i-l aduceau in fiecare dimineata. Il turna in ciubere mari si il amesteca cu zer si altele stiute numai de el. Apoi, turna totul intr-un vas mare de cupru si il incalzea bine. Pe urma, ajutat de ucenici, il ducea in pivnitele de langa vechiul Palat si il lasa la asezat o luna de zile. Cam, cu o saptamana inainte de a-l scoate la lumina, punea in el, dupa placere, frunza maruntita de menta sau mirodenii din cele grecesti sau luate de la turcaletii de pe Lipscani. Sa tot mananci, sa te tot racoresti, sa tot traiesti Un lucru, insa, nu a reusit sa-l faca bulgarul: sa-i faca pe oameni sa nu mai rada de el, atunci cat era auzit pronuntand stalcit Mo chima Ioncev, adica, mai in clar, Ma cheama Ioncev. Doar ca, maiestria fiindu-i faima, rasul oamenilor era acum prietenos, asa cum prietenosi au fost mereu bucurestenii si asa cum prietenos a fost mereu acest oras cu toti cei care l-au iubit si pe care, cu afacerile lor, i-au adus fericirea. In 1945, totul a devenit negura.