Când spui Giuseppe Verdi, nu poți avea decât o singurã imagine, aceea a Violettei din Traviata, care, cu paharul de șampanie în mânã își îndemna prietenii în scena din actul I sã iubeascã vinul și viața. Poate cuvintele personajului nu țineau decât de libret. Cu siguranțã, însã, ținea și de pasiunile genialului compozitor. Pentru cã Verdi a iubit și vinul și viața, și, încã un lucru: parmezanul.   Nãscut în 1813, la ferma Osteria, din Emilia Romagna, Verdi a cunoscut de mic atât frumusețea dar și dificultatea vieții la țarã. Mai abitir decât orice, a cunoscut duritatea muncii, pentru a obține chiar și cel mai mic lucru, cel mai mic fir de grâu sau picãtura de lapte din ugerul vãcuței.   Peste ani, mãrturisea: ”Am muncit ca un nebun, pentru orice; pentru muzicã, pentru ceilalți, pentru Italia și, mai puțin pentru mine”. Așa a fost. Adulat de o întreagã națiune, Giuseppe Verdi și-a dedicat viața mai multor țeluri. În primul rând, operei, el fiind autorul unor capodopere precum Nabucco, I Lombardi, Ernani, Machbeth, Rigoletto, Trubadurul, La Traviata, Bal Mascat, Simon Boccanegra și Falstaff.   Împodobit cu faimã, Verdi, împreunã cu soția sa, Giuseppina, se mutã la vila Santa Agata, o proprietate înconjuratã de mãslini, dar și de terenurile unei ferme care îi amintea de copilãrie. Odatã cu anul 1861, intrã în viața politicã a Italiei, numele lui devenind simbol al mișcãrii de eliberare a Italiei de sub dominația austriacã, iar în 1874 este numit senator în parlamentul italian. Nu întrerupe, însã, legãtura cu muzica și compune Forța destinului, Messa di Requiem și o altã capodoperã, Aida.   ”Corul robilor” din Nabucco și ”Marșul triumfal”, din Aida vor deveni imnuri ale mișcãrii de eliberare a italienilor. Liniștea, însã, și-o gãsea doar la Santa Agata, acolo unde se relaxa și acolo unde își aducea aminte de copilãria-i fericitã. Ca dintr-o trãsnaie, își amintește cã deprinsese bine fabricarea parmezanului. Și, plin de energie, purcede la mãrirea fermei și la fabricareabrânzei ajunsã celebrã nu atât pentru cã era fãcutã de el, Giuseppe Verdi, la ferma lui, ci, pentru cã, așa cum spun relatãrile vremii, era cu adevãrat de o calitate excepționalã.   Dovadã a calitãții parmezanului lui Verdi a fost și faptul cã s-a vãzut nevoit sã comande o ștampilã specialã cu care se marca parmezanul fabricat de el, pentru cã se gãsiserã destui care sã-i falsifice brânza. Ba, mai mult, la primãria din Osteria încã se mai gãsește actul care certificã marca sa, care se vindea sub numele de ”Sant'Agata".   Cei care l-au cunoscut și care au scris despre el povesteau cã Verdi deborda de energie: ”Încã de dimineațã era în fermã. Se ocupa de tot. Iubea tot ce era acolo și se îngrijea ca nimeni altul”, nota Francesco Fonti, unul dintre biografii sãi. ”Era deosebit de priceput și, o datã, a ajuns sã facã de rușine pe un alt fabricant, când, la un pahar de vin, i-a criticat modul în care acela fabrica parmezanul.”   Cu timpul, Giuseppe Verdi s-a apucat serios și de bucãtãrit. În scurt timp, a deschis într-o aripã lateralã a vilei un restaurant, acolo unde, nu o datã, chiar el gãtea clienților, nu din lipsã de bani, ci din purã plãcere. Iar de fiecare datã când avea invitați speciali, era literã de lege ca doar el sã gãteascã pentru invitați și doar el sã aleagã cele mai bune vinuri romagnole, pentru a le asorta cu parmezanul sãu.   Spre bãtrânețe, rãmas singur și prea bolnav pentru a se mai ocupa de fermã, marele compozitor s-a mutat la Milano, acolo unde a și murit, într-o luxoasã camerã a unui apartament de hotel. La moartea sa, s-au adunat peste 500.000 de italieni care l-au condus pe ultimul drum cântând arii din operele sale, ultima cântatã de mulțime, fiind ”Corul robilor”.   În urma lui a rãmas Marea Muzicã. Dar, au mai rãmas câteva lucruri: Vila Santa Agata, restaurantul, ferma, parmezanul preparat dupã metoda lui, de toate acestea îngrijindu-se urmașii sãi. Dacã aveți drum prin Emilia Romagna, sunt sigur cã meritã sã vizitați acel loc. Veți fi mai bogați!