Iarba pajiștilor montane (...) ”nu poartă blazonul de floare pentru a vrăji simțurile cu strălucire și splendori, dar culoarea ei simplă este mai fermecătoare decât crinul sau trandafirul. Nu produce fructe în pământ sau aer, dar dacă recolta sa ar lipsi un singur an, foamea ar depopula lumea” (J. J. Ingals, 1872).

Condiționarea capacității de pășunat   De-a lungul vremii, umplerea capacității de pășunat cu animale a fost condiționată de referințe privind numărul, specia și clasa animalelor ce puteau fi întreținute, conform necesităților, într-un anume spațiu deschis. De pildă, era cunoscut efectul material cu care putea fi hrănit un grup de oi ”pe un gol de munte”; rezultatul fiind asociat tainurilor de pășunat, plătite în natură sau bani. S-a evitat însă, deopotrivă, supraîncărcarea sau subîncărcarea, conservând astfel calitatea pajiștilor și timpul de folosire al acestora. Inevitabil, supraîncărcarea are ca efect dispariția speciilor furajere, rărirea suprafeței vegetale și înmulțirea buruienoaselor, în timp ce subîncărcarea pajiștilor din zonele păduroase este urmată de creșterea intensă a vegetației nevaloroase, lemnoase. Determinarea efectivă a capacității de pășunat se realizează prin două metode principale: una dintre ele se bazează pe estimarea valorii pastorale, în funcție de compoziția botanică, în timp ce a doua (mai exactă) se orientează după producția consumabilă a pajiștii. Un prim pas îl reprezintă stabilirea încărcării optime cu animale, utilă și indispensabilă fiind totodată determinarea valorii pastorale, pe baza componenței floristice.   Determinarea capacității de pășunat (umplerea spațiului cu animale), după procedeul exact al câtăririi producției de iarbă anterior pășunate și a neconsumului, este mult mai dificilă. După determinarea necesarului zilnic, a producției efectiv consumate, durata de pășunat poate fi calculată, simultan cu alte elemente specifice (ex. necesarul zilnic), numărul de animale/hectar de suprafață de pășune. Determinarea producției pășunilor se stabilește prin două moduri importante: metoda directă (a cosirii repetate) și metoda indirectă (zootehnică). Ulterior fiecărei etape de pășunat, sunt cosite unele suprafețe specifice, pentru determinarea producției neconsumate. Metoda  zootehnică se caracterizează prin înregistrarea totalului de produse animaliere realizate pe o pășune (lapte, spor greutate vie, etc) și transformarea acestora în unități nutritive. În acest sens, animalele sunt cântărite la începerea și finalizarea pășunatului. Inițierea, aplicarea și respectarea pășunatului rațional   ”Păşunatul selectiv cu greu poate să împiedice îmbătrânirea plantelor şi menţinerea lor în stadiul vegetativ-tânăr, frunze şi lăstari. De fapt aceasta crează două tipuri de pajişti productive şi neproductive. Animalele păşunează împreună, oi şi vaci; de aceea, nu este posibil să asiguri regenerarea normală a ierbii pentru animale.Separarea acestor animale (în două părţi) ar putea fi posibilă, ceea ce înseamnă mai mulţi văcari şi ciobani”, este de părere Teodor Mărușcă în volumul „Recurs la tradiția satului”. Cea mai ieftină sursă pentru asigurarea hranei rumegătoarelor, de-a lungul perioadei de vegetație, este reprezentată de pășunile (semi)naturale, cu urmări benefice asupra animalelor cât și a pajiștilor, pe traseul sol – plantă – animal. În etapa incipientă de vegetație, plantele de pe pajiști posedă calități organoleptice care ridică apetitul animalelor consumatoare, rezultatul fiind urcarea procentului de consumabilitate, uneori până la 85-90%. Pășunatul furajelor vine cu consecințe favorabile asupra producției, a reproduției, a sănătății generale a animalelor consumatoare. Totodată, pășunatul produce efecte economice pozitive pentru crescătorii de animale, putându-se ajunge la economii de 1,5-2 ori mai reduse, comparativ cu masa verde administrată după cosit.   ”Astfel, condiţiile pedoclimatice şi fertilitatea solului, determină compoziţia floristică, producţia şi calitatea furajeră a pajiştii pe care paşte animalul şi care, la rândul lui, realizează produsul animalier la nivelul dorit de crescător, sub aspect productiv şi calitativ. Pajiştea, cea mai rentabilă resursă furajeră Exprimarea randamentului unei pajişti în spor greutate vie sau alt produs animalier, cum ar fi laptele, este o problemă destul de dificil de realizat. Rezultatele sunt însă cu mult mai reprezentative decât alţi indicatori, cum ar fi: producţia după cosire la nivel de masă verde, substanţă uscată etc. Prin păscut, călcare şi dejecţii, animalul influenţează radical covorul ierbos şi calităţile acestuia.”, sustine Andrei Pescaru, în lucrarea „Securitatea alimentară”.   Pășunatul continuu (liber) este una dintre metodele prin care animalele sunt lăsate libere, să pască pe toată suprafața pajiștii, din primăvară până toamna, neîntrerupt. Forma tradițională a acestui mod de pășunat este numită ”pășunat liber-extensiv”, urmare a lipsei corelării între capacitatea de producție cu încărcarea cu animale și a lipsei unor minime lucrări de îngrijire. Una dintre urmările lipsei de îngrijire se „materializează” prin invadarea pajiștii cu materiale lemnoase, buruieni, mușuroaie s.a. Pășunatul liber-extensiv este regăsit în zona montană înaltă, în etajul superior al molidului, în (sub)alpin unde nu pot fi folosite alte metode. Cu toate acestea, este recomandabil ca animalele să fie minim dirijate în deplasarea lor, oferindu-le posibilitatea să consume pe parcursul deplasării suficiente plante, într-un spațiu limitat de îngrijitori.   Pășunatul prin rotație este un mod de consum prin care timpul de alimentare al animalelor este limitat într-un loc, pășunatul făcându-se ciclic. În această situație, spațiul de pășunat este împărțit cu garduri mobile sau fixe, în suprafețe pe care se pășunează prin rotație. Sistemul oferă plantelor posibilitatea refacerii până la o nouă etapă de pășunat. Acest mod de consum se împarte, la rândul său, în: extensiv (simplificat) și intensiv (pe tarla). Pentru pășunatul pe tarlale se împarte o pășune cu producția minimă de 12-15 t/ha Mv într-un număr de 6 (8) – 10 (12) tarlale, pe fiecare dintre acestea consumul durând 4-6 zile. Este o modalitate de pășunat recomandată îndeosebi fermelor cu efective mici și gospodăriilor individuale.   Începerea pășunatului primăvara este asociat producției pășunii, care se recomandă a se încadra între 5-7,5 t/ha Mv (1-1,5 t/ha SU), întru respectarea continuă a condițiilor impuse de pășunatul prin rotație. La pășunile semănate, consumul debutează când apexul (vârful lăstarilor generativi) al gramineei principale ajunge la o înălțime de 6-10 cm, în așa fel încât la primul ciclu de păscut, lăstarii cu fructificație să fie înlăturați, la următoarele cicluri să otăvească îndeosebi frunzele și lăstarii vegetativi.   Încetarea pășunatului are loc cu 20-30 zile (3-4 săptămâni) înainte de apariția înghețurilor permanente la sol, după cutuma străveche ”la Sf. Dumitru„ (26 octombrie).   ”Folosirea unilaterală a pajiştilor numai prin păşunat sau numai prin cosit creează modificări nedorite în compoziţia floristică cu scăderea producţiei şi calităţii furajului. Păşunatul permanent pe aceleaşi suprafeţe determină dispariţia unor plante valoroase, la fel cositul exclusiv stimulează înmulţirea unor buruieni. Folosirea mixtă a pajiştilor, acolo unde se poate aplica, este o metodă mai eficientă de exploatare, cu beneficii multiple pentru productivitate, cât şi conservarea biodiversităţii” conchide Teodor Marușcă.