Poate ca nu v-ar veni sa credeti, dar Bucurestiul secolului al XIX-lea era al doilea oras, ca marime, al Europei de Est, dupa Constantinopolul istanbulizat. Avea, in preajma revolutiei de la 1848, 58.000 de locuitori imprastiati mai cu seama spre sudul si estul orasului de acum. Cateva mahalale mai rasarite, adica, Mahalaua Amzei si Mahalaua Sfintii Voievozi, de langa Calea Grivitei, aceea la capatul dinspre Vest in care se vor ridica Gara de Nord, dar si celebrele Hale ale lui Matache, anuntau extinderea urbei spre nord si spre apus.

Cu o viata comerciala si economica efervescenta, Bucurestiul sfarsitului de veac al XIX-lea si de inceput al veacului XX oferea oricui posibilitatea unei vieti mai bune. Nu e de mirare ca aici se gaseau numeroase comunitati, venetici manati de saracie de pe cuprinsul intregilor Balcani sau chiar mai de departe: odata cu aducerea lui Carol I, ca rege, comunitatea germana a prins cu rapiditate consistenta. Traiau in Bucurestiul vremilor de atunci multimi de italieni, austrieci si spanioli. De fapt, acestia din urma nu erau altceva decat evrei sefarzi plecati din Spania cea asupritoare, in Bucuresti gasind toleranta si, mai presus de orice, legi permisive, incepand cu cele legate de comert si terminand cu acelea legate de libertatea de a cumpara, acolo unde fiece doreste, terenuri sau case. Toleranta bucurestenilor nu era impusa. Bunatatea romanilor, ospitalitatea lor, lejeritatea acceptarii strainilor, atata vreme cat fiecare isi vede de ale lui, nu numai ca au fost trasaturi caracteristice nativilor din Bucuresti, dar ele au fost intarite si de legi permisive, fie ca ele vor fi fost date de ultimii domnitori fanarioti ai Tarii Romanesti, fie de Cuza fie continuate de Carol I si Ferdinand. Asa se poate explica de ce evreii din Bucuresti nu au constituit o comunitate compacta, ca in alte parti, ei putand fi gasiti si in Dudesti, si pe Calea Mosilor, si in zona Oborului, pe Sfintii Voievozi, in zona Pietei Matache ori pe Calea Grivitei, spre Gara, acolo unde, fiecare dupa puterile sale, tinea cate o afacere. Iar, daca sefarzii spanioli cei bogati, incepusera sa cumpere minunatii de case pe Calea Victoriei, evreii askenazi, imigrati aici dinspre Polonia si Rusia, acolo unde se declansasera impotriva lor serii de pogromuri, erau raspanditi in intreaga capitala a noului Regat. Iar faptul ca nu traiau in ghetouri nu era altcumva decat benefic Bucurestiului aflat in plina dezvoltare. Din randul comunitatii evreiesti, s-au ridicat politicieni de rasunet, la acea vreme: Ad. Stern sau W. Filderman; meseriasi, comercianti, avocati (Dr. I. Barasch), ori doctori si scriitori: Cilibi Moise, I. Peltz, Tristan Tzara, sau etnologi precum Moses Gaster, Lazar ªeineanu, Ronetti-Roman ori Barbu Lazareanu. Alaturi de ei, fireste, si laptarii evrei: langa Piata Sfantul Gheorghe, aveau laptarie fratii Oscar. Peste drum, adica, in coltul Lipscanilor, Filip Berman tinea si el una. La Sfanta Vineri, Bergher si Dulberg cautau sa-si vanda branzeturile fine, ei fiind si furnizori ai Casei Regale, dar si ai celebrului restaurant Capsa ori ai hotelului Athenée Palace. Solomon Friedman avea o laptarie chiar in spatele Palatului de Justitie, iar Katz si Leist erau laptarii cei mai cei de pe Calea Rahovei. Kitzman tinea laptarie pe Calea Grivitei, iar concurenta ii facea, din Piata Matache, Geisler, acela care mai vindea si franzele si cornuri. Segal si Horowitz erau zugravi si vopsitori, dar aveau si o laptarie in spatele Patriarhiei, cam pe unde este acum restaurantul Budapesta. Doctorul Erlich isi avea celebrele bai de fizioterapie, dar tinea si o laptarie, branzeturi fine, delicatesuri ca la Paris, langa Gradina Icoanei. Cu totii si fiecare in parte, un fel de Tavi Laptarul, cel descris in cartea lui ªalom Alehen, cel care isi chinuia zilele cautand sa-si sporeasca avutul si sa-si capatuiasca odraslele cat mai... profitabil. De toata aceasta lume s-a ales praful. Unii dintre evrei au emigrat inaintea celui de-al doilea razboi mondial. Cei mai multi, prin anii ’60-’70. In casele lor, in special in cele din Dudesti si din Calea Calarasilor, comunistii au bagat tigani, iar in alti cativa ani, casele acelea au devenit ruine. Nici macar acestea nu au mai ramas. Buldozerele lui Ceausescu le-au facut una cu pamantul, asa cum una cu pamantul a fost facut tot ceea ce a fost atins de comunism.