Sindromul respirator cu tulburări de reproducţie (PRRS) este o boală de natură virotică, infecto-contagioasă, care poate afecta suinele. Boala este cauzată de un virus care a fost pentru prima dată izolat şi clasificat relativ recent, în 1991, ca un arterivirus. Simptomele acestei boli au fost pentru prima dată observate în SUA şi Europa Centrală, la mijlocul anilor 80, când a fost denumită „boala porcină misterioasă” sau „boala urechii albastre”.Atestat și în România   Sindromul s-a extins rapid în toate ţările în care se practică creşterea intensivă a suinelor şi a fost atestat de asemenea şi în România. Această afecţiune care afectează suinele aduce pagube industriei de profil din Statele Unite, de 644 de milioane de dolari anual, iar în Europa se estimează costuri cu tratamentul şi profilaxia acestuia, de 1,5 miliarde de euro în fiecare an.   Tulburările de reproducție se manifestă prin avorturi tardive, fătări premature, mortalitate neonatală, iar cele respiratorii dau complicaţii bacteriene, mai ales la tineretul porcin. Astăzi, este acceptat de oamenii de ştiinţă faptul că virusul Lelystad este agentul etiologic al PRRS.   Acest virus, cu o formă sferică şi dimensiuni de 50, până la 72 de nm, fără proprietăţi hemaglutinante, conţine ARN şi cuprinde în structura sa patru proteine virale majore. S-a constatat că între tulpinile virale nord-americane şi cele care au provocat acest sindrom în ţările din Europa Centrală există diferenţe antigenice. De asemenea, s-a observat că virusul Lelystad are rezistenţă mică la factorii fizico-chimici din mediu.   Afinitate la celulele macrofage   Virusul care provoacă sindromul cu tulburări de reproducţie şi respiratorii la suine are o afinitate particulară la celulele macrofage, mai ales acelea care se găsesc în plămâni şi este cunoscut faptul că acestea sunt parte a sistemului imunitar. Odată pătruns în organism, virusul se multiplică şi atacă în special celulele macrofage alveolare.  Iar, în momentul când un efectiv de porcine a fost afectat, acesta tinde să rămână prezent şi activ pentru o perioadă nedeterminată de timp.   Mai mult de 40% dintre celulele macrofage pot fi astfel distruse, ceea ce anihilează o bună parte a sistemului imunitar, permiţând bacteriilor şi altor viruşi să prolifereze şi să expună organismal altor tipuri de boli. O situaţie des întâlnită  în cazul efectivelor afectate de acest virus este şi apariţia pneumoniei. Boala poate apărea la toate categoriile de suine, atât la porcul domestic, cât şi la mistreţ, însă o sensibilitate aparte o manifestă scroafele gestante şi purceii sugari. Porcii purtători ai virusului pot reprezenta un pericol încă opt săptămâni după dispariţia virusului care se păstrează şi în carnea de porc congelată.   Răspândire rapidăBoala se poate transmite la suinele din aceeaşi generaţie, dar şi de la scoafele gestante la pui, pe cale transplacentară. Virusul se răspândeşte cu rapiditate, iar în turmele mari poate dura doar 4-5 luni până când cel puţin 90% din efectiv să devină sero-pozitiv. La fel, nu este o situaţie neobişnuită ca, la un an sau doi după ce se consideră că acest virus a fost eradicat, în jur de 20% din efectivul de porcine să fie încă sero-pozitiv.     Simptomele sindromului   Tabloul clinic al manifestărilor acestei afecţiuni poate fi foarte variat, de la un efectiv de porcine la altul. În cazul a trei turme expuse la PRRS, spre exemplu, într-o fază iniţială, prima turmă nu va afişa semne recognoscibile ale bolii, la a doua se pot constata simptome uşoare, în timp ce la cea de-a treia pot fi observate manifestări moderate spre severe. Până în acest moment nu sunt înţelese cu exactitate motivele acestei situaţii. Însă, un lucru cert este că, dacă starea generală de sănătate a efectivului de suine este bună, severitatea simptomelor nu va fi atât de pronunţată. O altă explicaţie este aceea că, atunci când se multiplică, virusul suferă anumite mutaţii şi sunt produse diferite tulpini, dintre care unele sunt deosebit de virulente, iar altele mai puţin periculoase.   Perioada de incubaţie este de 4 până la 7 zile şi se manifestă specific, în funcţie de vârsta şi condiţia animalelor. Scroafele manifestă, printre primele simptome, tulburări de reproducție. Pot apărea avorturi tardive, iar în cazul în care gestaţia este dusă până la capăt, se poate întâmpla ca purceii să nu fie viabili. Perioadele de infertilitate şi reducerea ratei fătărilor, febra, diareea, lipsa poftei de mâncare sau a secreției lactate şi chiar cianozarea pielii se numără printre celelalte simptome manifestate de scroafele afectate de acest simptom.   Cei mai afectați sunt purceiiCel mai puternic afectaţi de PRRS sunt însă purceii, la care simptomele variază în funcţie de momentul infectării. Dacă aceasta se produce intrauterin, rata mortalităţii poate fi de chiar 100%. Dacă infectarea s-a produs după fătare, şansele de însănătoşire rămân la un nivel foarte redus. Purceii prezintă inapetenţă, hemoragii, tuse, adesea conjunctivită, iar părul este aspru şi fără luciu.    La vierii infectaţi cu acest virus se pot observa următoarele simptome: febră importantă, de 39 – 40 de grade, lipsa apetitului şi scăderea performanţelor reproductive. La tineret şi grăsuni simptomele infectării cu PRRS pot fi necaracteristice, observându-se o scădere a apetitului, apariţia unor simptome respiratorii sau cianozarea pielii în anumite zone, mai fine. Mortalitatea în rândul acestora nu este atât de pronunţată ca în cazul purceilor.   În faza acută a infecţiei, care poate dura mai mult de şase săptămâni, se poate observa creşterea numărului de avorturi, care include şi purcei mumificaţi, expulzaţi în ultimele trei săptămâni de gestaţie. Mortalitatea în rândul purceilor poate ajunge la 70% în săptămânile 3 şi 4 de la debutul infecţiei în efectiv şi se va constata o descreştere a ratei acesteia abia după 8 – 12 săptămâni. Problema reproductivă poate dura în medie încă jumătate de an înainte de a se reveni la normal, iar vestea bună este că nivelul performanţei îl poate depăşi pe cel anterior apariţiei sindromului cu tulburări de reproducţie şi respiratorii.   Pericole suplimentare   Scăderea imunităţii datorată PRRS cauzează infecţii bacteriene secundare, care pot reprezenta şi ele un pericol suplimentar pentru viaţa efectivelor de porcine.  Observarea tuturor acestor semne ridică suspiciunea apariţiei PRRS, însă confirmarea diagnosticului se va face prin analize de laborator. Examenul virusologic şi cel serologic sunt necesare în această perioadă pentru a izola şi tipiza virusul, dar şi pentru evidenţierea anticorpilor postinfecțioși. Realizarea tuturor analizelor de laborator este necesară şi pentru stabilirea cu precizie a diagnosticului de PRRS, care trebuie diferenţiat de alte afecţiuni, precum leptospiroza porcină, boala lui Aujesky sau parvoviroza porcină.   Medicii veterinari pot diminua impactul riscului răspândirii cu repeziciune a bolii acordând o atenţie deosebită semnelor clinice şi realizând mai multe teste pentru stabilirea diagnosticului de PRRS. Strategia de combatere şi profilaxie a acestui sindrom trebuie stabilită cu precizie şi este indicat să se realizeze planuri de urgenţă în ceea ce priveşte intervenţiile, ţinând cont de rata de mutaţie rapidă a virusului care cauzează PRRS.   Metode de profilaxie   Sindromul cu tulburări de reproducţie şi respiratorii la suine este o afecţiune complexă. Vaccinurile vii atenuate sunt principalul instrument imunologic folosit pentru controlul acestei boli. Însă, profilaxia PRRS nu se limitează numai la folosirea vaccinurilor vii şi inactivate, ci la implementarea unei abordări sistematice cu scopul de a obţine rezultate sustenabile.   Se recomandă controlul serologic al fermelor de reproducție pentru a putea fi cunoscută cu exactitatea situaţia sanitar-veterinară şi, de asemenea, se vor face tratamente pentru prevenirea complicaţiilor secundare. În plus, este indicat să fie stabilite restricţii ale deplasării suinelor între fermele infectate şi cele neinfectate.   S-a demonstrat că eliminarea virusului PRRS este posibilă. O metodă folosită pentru a elimina infectarea endemică cu PRRS este şi depopularea, iar apoi repopularea efectivelor de porcine. Însă, pentru creşterea nivelului de biosecuritate, carantina strictă şi respectarea programelor de testare, precum şi protocoalele care limitează contactele cu fermele infectate sunt parte componentă dintr-un program eficient de prevenție.