“Nu se poate spune că România nu are lapte, însă ţara noastră nu şi-a făcut vreodată cota în ultimii ani. Dar, jumătate din laptele produs este pe piaţa neagră. Cu toate acestea, până în 21 decembrie 2013 (dată la care derogarea pentru laptele nonconform se încheie), ANSVSA va declara: Laptele este 100% conform, în România.” (ing. Dorin Cojocaru, director al Asociaţiei Patronale Române din Industria Laptelui - APRIL) Procesatorii, orientaţi spre hainele bine curăţate În teorie, Sistemul cotei de lapte este cultivat în comunitatea europeană, vizând regularizarea (termenul “limitare” este ocolit) producţiei de lapte şi a produselor lactate. În practica firească, este rezultatul cheltuielilor impuse Uniunii Europene pentru stocarea unui surplus de peste un milion de tone de lapte praf degresat şi cam tot atât unt.   Cantitatea stabilită pentru livrări, a putut fi ajustată de la un an la altul, în România, cota pentru vânzări directe fiind convertită în cotă pentru livrări, dacă cota pentru livrări este convertită în cotă pentru vânzări directe sau dacă este impusă o reducere a cotei, ori se acordă o cotă suplimentară. Cum şi dacă au funcţionat informaţiile privind vânzările de cotă între producători, închirierile/transferurile temporare, conversiile cotei (din vânzări directe în livrări şi invers) ne pot spune doar cei care au cumpărat lapte.   Condiţia impusă de către procesator, laptelui oferit de producător, privind încadrarea numărului de celule somatice şi a biologiei în parametrii ceruţi de “marja bunului simţ comercial” (media geometrică) reprezintă motiv de (de)zbatere pentru avocaţii ocazionali ai brânzei de ogradă. Oare contează mai puţin că procesatorii transportă marfa către hipermarket-uri, însoţită de toate documentele de calitate impuse de legislaţia specifică, în timp ce alţii se limitează la postarea, în spatele tarabei, unei copii după certificatul de producător?   Producătorii, îndeosebi cei mici, arată spre cota de lapte ca spre un bau-bau al industriei lactatelor, în timp ce fermierii medii sau mari şi – mai cu seamă – procesatorii (realizând consecinţele limitării producţiei de lapte) au făcut şi fac demersurile necesare obţinerii unui lapte naţional curat, de care au beneficiat şi beneficiază inclusiv producătorii.   Derogarea privind data limită a tragerii cortinei peste cota de lapte a fost o consecinţă a cererii formulate de  procesatori, care au revăzut “impactul social al acestui demers”, după cum susţine directorul APRIL, care este de părere că “impactul a fost mai mult pe subvenţii, pe sprijin financiar (…) dar când nu vor mai fi cote, fermierii români ce-o să facă?”   În replică apar cei care, în prezent, îşi exprimă convingerea că eliminarea Sistemului de cote va asigura implicit trecerea spre politica de piaţă. În România (?). Nimic despre inevitabila scădere a preţului la lapte, în urma încheierii mariajului cu Sistemul de cote. Tot procesatorii par să privească momentul mai limpede, cu realism; uitându-se prin prisma curată a obiectivului oferit de locul pe piaţa de profil, spre povara unei afaceri ce nu poate să ocolească responsabilitatea.   Cheltuieli mari pentru buzunarul subţire al fermelor mari şi mijlociiS-a menţionat că în ţara noastră derogarea nu va mai putea fi prelungită, context în care autorităţile române trebuie să ia toate măsurile pentru asigurarea conformităţii depline, cu cerinţele europene. De aceea este de neocolit o continuă evaluare a situaţiei actuale. Evaluarea utilă stabilirii şi aplicării măsurilor ce trebuie adoptate pentru asigurarea conformităţii laptelui crud. Asemeni procesatorilor, fermele mari şi mijlocii sunt singurele care arată interes pentru conformitatea laptelui pe care îl trimit spre fabrici.   Spre exemplu, ferma ilfoveană de lapte “Agroindustriala Pantelimon”, înscrisă şi administrată de doctorul Mihai Petcu, are în prezent peste 500 de vaci şi juninci chiriaşe, care oferă zilnic 5.000 de litri de lapte de cea mai bună calitate, lapte care respectă (din punct de vedere microbiologic) toate prevederile impuse la nivel european.   Părerea despre Sistemul cotelor de lapte şi despre momentul în care ultima derogare privind termenul limită este structurată în puţine vorbe, de cel care conduce acest mic Dallas situat la 12 km de Bucureşti: “Va veni momentul scadent al cotei de lapte, iar noi avem o producţie mică, pe care nu a încurajat-o nimeni. Cota de lapte ne va prinde cu efective mici, producţia nu a mai crescut, nu mai ştie nimeni care efectivul total al vacilor. Deci, lapte nu va fi. Vă spune ceva faptul că acum laptele e un leu şi motorina şase lei? Asociaţi acest lucru cu seceta, care a scăzut numărul animalelor. Nu ne-am asociat, dar din 2009 am tot prelungit prin derogări termenul încheierii sistemului de cote.” Cel puţin frapant, prelungirea termenului prin derogări este privită de unii fermieri ca fiind unul dintre interesele asociaţiilor profesionale ale procesatorilor şi a unui însemnat număr de medici veterinari. Fermele mari, fermele valoroase, reprezintă un procent foarte mic, iar (în opinia celor care conduc ferme mici şi mijlocii) prelungirea termenului scadent al cotei ar fi trebuit să echivaleze cu modalităţi de creştere a numărului de ferme care produc lapte conform. Aceştia sunt dezamăgiţi, nemaifiind vreo clipă surprinşi de faptul că plătesc toate taxele impuse, în timp ce micii producători le ocolesc. Soluţia alinierii acestor producători la normele actuale de igienă, considerată “draconică” de către doctorul Petcu, ar fi instruirea lor, la nivel naţional: “să spele şi dezinfecteze ugerul vacilor, să fiarbă seara (în clocot sedila). Pe de altă parte, ce putem spune despre autorităţile care emit certificate de conformitate, nu au reactivi pentru analize, nu au fonduri pentru achiziţionarea lor, dar… eliberează certificatele?”, se întreabă retoric şeful fermei Agroindustriala Pantelimon.   În ce priveşte consecinţele la nivel naţional, acesta evaluează convins perspectivele, cum (la fel de sigur) anticipează întâlnirea propriei afaceri cu momentul scadent al ultimei derogări. Aliniat altor producători şi procesatori de lapte, este de părere că produsele externe vor inunda piaţa cu lapte sterilizat, cu termen de valabilitate prelungit, iar dispariţia treptată a unui mare număr de fermieri va fi iminentă. “Şi pentru mine perspectiva se prezintă la fel; ajuns să vând 2.500 de litri, voi ajunge la 3.000 de litri, iar 2.000 de litri îi voi prelucra. Voi opta pentru procesarea a jumătate din cantitatea de lapte, producând brânză, iaurt şi alte lactate şi pentru vânzări prin intermediul automatelor, reducând efectivele de vaci, în acelaşi timp”, declară Mihai Petcu.   “Micii-mari producători” nu au obrazul de culoarea laptelui   Mai puţin interesaţi de calitatea laptelui, nelegată de nivelul grăsimii şi de proteine, ci de nivelul bacterian şi biologic (numărul bacteriilor şi al celulelor somatice), de substanţele inhibitorii s.a, condeiaşii unor publicaţii tabloide mondene, nu s-au sfiit să bătătorească câmpii. Împinşi fiind de vântul politicii, cu titluri de genul “Cota de lapte aduce pe mesele românilor lapte praf diluat cu apă”, au văzut că subiectul prinde. Din acel moment, doctoranzii în dezinformare au devenit, pentru credibilizare, avocaţi ai micilor(?!) producători de lapte şi produse lactate. Cu concluzii lacrimogen-amare, aceştia nu se sfiesc să întoarcă în timp consumatorii, susţinând inoportunitatea conformităţii laptelui. Sub deviza “Vreme de mii de ani, românii au mâncat brânza stoarsă de ciobani în pânze albite cu maiul, la marginea râului”, specialiştii atestaţi în divorţurile lumii mondene insistă acum asupra “dramei” micilor producători.   Pe posesorii utilajelor dotate cu pânze albite îi prezintă ca fiind înghesuiţi de reglementările legislative, privind igiena alimentaţiei şi de “lăcomia fabricilor de brânzeturi”. Când vine vorba însă de marja pe care o respectă procesatorii din “fabricile acaparatoare”, care nu se uită înapoi şi fac analize microbiologice, în propriul laborator sau în laboratoare independente şi analizează prezenţa metalelor grele (analize extrem de costisitoare), specialiştii ocazionali dau din colţ în colţ.   Din poarta opusă a terenului micilor producători, Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale anunţă, prin ministrul Daniel Constantin, că va fi curând aprobată o Hotărâre de Guvern, prin care se va încerca reglementarea activităţii în piaţă, iar cei care vor produce mai mult pentru piaţă vor avea prioritate la desfacere, în toate oraşele din ţară. Condiţionat: prin eliminarea intermediarilor, care, potrivit declaraţiei ministrului de resort, nu vor avea certificate de producător, iar cei din piaţă vor fi producătorii mici”.   O altă condiţie ar urma să fie restricţionarea desfacerii propriilor produse, la mai mult de 30 km de localitatea în care a fost eliberat certificatul de producător. Nu vor fi astfel nevoiţi micii producători să apeleze la intermediari, pentru a-şi apropia marfa de pieţele mari? De exemplu, prin aplicarea acestui amendament, în Capitală ar putea desface doar producătorii din judeţul Ilfov şi cei de la graniţa cu judeţele limitrofe(?), intervenţia intermediarilor devenind chiar necesară, inclusiv producătorilor din Buzău, Dobrogea sau celor din jumătatea sudică a judeţului Giurgiu.   Până atunci însă, un număr deloc neglijabil din numărul producătorilor mici de lactate desface marfa în mai multe pieţe simultan, posesorul certificatului ocupându-se exclusiv de aprovizionarea şi administrarea a câte 5,6,7… 10 spaţii comerciale. Marfa expusă şi vândută la preţuri nejustificat de mari reprezintă rezultatul procesării laptelui – materie primă provenit de la un număr de animale, care ilegitimează statutul de “mic” producător.   În Capitală, pieţele agro-alimentare aflate sub tutela administraţiilor publice locale au suferit modificări structurale esenţiale şi apreciabile, inclusiv la nivelul spaţiilor destinate micilor producători de lactate. Investiţiile făcute de primăriile bucureştene în modernizarea şi dotarea tehnică a acestor spaţii comerciale se regăsesc în calitatea produselor lactate (care nu mai sunt vândute pe tarabe sau în hale insalubre). Investiţiile se regăsesc şi în preţul lor, preţ situat la un nivel nejustificat de mare, prin drumul paralel cu TVA şi prin lipsa unor documente care să ateste calitatea.   Primăria Sectorului 2 a gestionat în interesul propriului buget “modernizarea Pieţei Obor”, construind un complex comercial dominat de geamuri termopan, în vecinătatea halei vechi de 90 de ani. Producătorilor de lactate le-a fost destinat acelaşi perimetru din hala veche, însă spaţiile comerciale au fost  delimitate, amenajate şi dotate pentru un comerţ apropiat de cel civilizat. Fireşte, chiria spaţiilor a crescut datorită dotării fiecărui spaţiu cu vitrine frigorifice pentru prezentare şi cu depozite frigorifice. Cu toate acestea, cei care s-au aliniat în prezentarea mărfii ca fiind “de Sibiu” (indiferent dacă e vorba de telemea sau lapte crud) se simt împovăraţi de chiria plătită aici şi amână pentru sezonul cald conectarea vitrinelor frigorifice la curent, consumul energiei electrice fiind contorizat individual.   Unul dintre aceşti producători, ale cărui origini sunt în Vlaşca – Teleorman mi se destăinuie oftând, în timp ce strecoară pet-uri cu ţuică printre calupurile de “telemea de Sibiu: 24 lei/kg”. Ne cunoscusem la deschiderea Pieţei Progresul, cu o săptămână în urmă; pot să spun că eram cunoştinţe vechi. Acolo avea închiriate două spaţii comerciale, ca şi în Obor, dar nu mi-am permis să-l întreb dacă îşi mai desface marfa şi în alte pieţe, legătura dintre noi fiind totuşi una pasageră. “De-abia mă mai mişc. Noroc că lunea e închis aici şi îmi pot întinde oasele. Când am închiriat dughenele alea în Progresul nu m-am gândit cât voi face pe drum între Obor şi şoseaua Giurgiului, de câte două ori pe zi (…) Cum, de ce? Pot să le las pe astea singure aici? Uite cât o interesează pe ea ce vinde; aia de alături măcar cheamă clienţii, îi îndeamnă să cumpere, asta… Dar şi aia are gura mare până plec eu. De săptămâna viitoare vine nepoată-mea şi o las toată ziua aici, că pe numele ei e certificatul de producător (…) Ţi-am zis eu şi data trecută: cota e la lapte, nu la brânză. Brânza e denumire turcească sau ce mă-sa o fi, iar cota e făcută de europeni. Până una alta, priceperea e a mea, iar ăi’ de-o cumpără şi o mănâncă sunt români ”, spune administratorul comercial de buzunar, răsuflând parcă a uşurare.