Oaia din rasa Țigaie de Serbia se deosebește de cea din alte rase de ovine atât prin culoare, cât mai ales prin statură. Rivala sa este Cap negru de Teleorman, însă sârbii au dezvoltat o rasă care să ofere crescătorului productivitate maximă în producția de carne și lapte, cu dezavantajul unor cheltuieli mai mari de creștere a animalului. Ciprian Stafie, un profesor de matematică din județul Teleorman, a fost printre primii care a adus Țigaia de Serbia în țara noastră și la expozițiile unde participă cu mioarele lui, acestea devin instant atracția evenimentului: cap și picioare negre, blană albă, urechi lăsate și foarte mari. Proprietarul se mândrește cu ele și nu se dă în lături de la a le prezenta oricui se oprește la boxa lui. Profesorul de matematică povestește cu amuzament că încă de când era mic iubea mieluții mai mult decât orice jucărie: ”Bunicul meu se ocupa cu creșterea oilor, iar eu am ajuns să le îndrăgesc. Când eram mic, părinții mei dispuneau de ceva bani și îmi cumpărau tot felul de jucării eu, însă, le dădeam la o parte și preferam mieii”. A crescut mare, s-a făcut profesor, dar dragostea pentru animale nu s-a stins. La început a crescut celebrele Cap negru de Teleorman. ”Prin 2007, dacă îmi aduc bine aminte, eram cu carabașă de Teleorman – capul negru de Teleorman, cum mai este cunoscută, când am văzut prima dată la George Lungu, vecinul meu de boxă de la Târgul Indagra, oile sârbești. Carabașa era o oaie foarte bună, eram înscris în registru, dar ceva probleme care au apărut cu angajații m-au determinat să renunț la ele, însă dragostea pentru oi a rămas”, povestește crescătorul din Teleorman. După ce a renunțat la carabașă nu a putut sta prea mult timp fără oi așa că, după o încercare cu Țigaie bulgărească, pe care a adus-o destul de ușor în țară, și-a amintit de Țigaia de Serbia și acel gând i-a rămas în minte. ”După ce am văzut oile aduse de la sârbi m-am hotărât că vreau și eu. M-am tot gândit vreo doi ani cum să ajuns în Serbia și în 2009 am mers la o expoziție la Novi Sad. Norocul meu a fost că o parte dintre oamenii din acea zonă știu românește și am reușit să comunic foarte simplu cu ei. Din păcate, spre deosebire de noi, ei nu au această rasă omologată. Brânza nu e căutată la ei și le țin exclusiv pentru casă și carne. Sunt crescători care au undeva la 50-60 de animale, puțini au 100. Inițial am vrut să le aduc și eu cu acte în regulă, dar nu am reușit din cauza lipsei omologării, așa că le-am adus cum am putut. Am adus la început cam 20 de capete și pe urmă am început să le înmulțesc eu”, își amintește Stafie cum a început aventura sa cu oile sârbești. (Mai multe, pe www.agrointel.ro)