La jumătatea anului 1966, fraza ironic-stupidă “Să mai lase băutura! dacă vor, n-au decât să bea lapte.” era aşezată de români între valurile cascadei de reforme, venite odată cu noul conducător de partid şi de stat sau în gura oricărui alt călăuzitor al proletariatului. Chiar dacă viitorul “fiu mult iubit” nu avusese timp să afle cine, ce şi cât bea, deschiderea lactobarului Dorna, simultan cu startul serviciilor de livrare a lactatelor la domiciliu, întăreau zvonul privind îndoparea planificată cu lapte, a proletariatului. Experimentul distribuirii laptelui şi a iaurtului la domiciliu, pentru locuitorii din centrul Bucureştiului, a fost promiţător la început, asemeni tuturor intenţiilor cu iz social. Susţinută publicitar de cea mai eficace reclamă citadină a momentului (administratorii imobilelor), pespectiva proiectului pus în cârca ICL Alimentara se arăta promiţătoare. De altfel, tot administratorii imobilelor au fost cei desemnaţi ulterior să înregistreze cererile solicitanţilor şi să încaseze plata anticipată, pentru laptele şi iaurtul ce urma să fie adus la uşă. Avizierele de la parterul blocurilor, singurele spaţii unde era permisă afişarea fixă a unor informaţii publice civile, găzduiau următorul mesaj, postat între cotele de întreţinere şi componenţa numeroasei administaţii: “Stimaţi tovarăşi, începând cu data de (…) locatarii pot primi zilnic lapte şi iaurt, la domiciliu. Plata se face anticipat, pentru o luna (la administraţia blocului) sau zilnic, direct către lucrătorul comercial. Pentru schimb, sticlele şi borcanele goale vor fi aşezate la uşă, curate şi neciobite.” Mobilizate (fără rezerve, la început) puţinele mijloace de transport ale distribuitorului au acoperit cu greu cererile venite din partea celor câteva sute de locuitori ai sectorului 1. Au apărut, la scurtă vreme, sincopele materializate prin furnizarea către consumator a laptelui şi iaurtului pentru trei-patru zile de-o dată (cel proaspăt, deopotrivă  cu cel plutind în zer). Firesc, a urmat inevitabilul eşec al iniţiativei. Dulce-amară însă, a rămas multă vreme povestea copiilor care, mai matinali decât lăptarii, strângeau banii lăsaţi la uşă (sub preşuri sau în sticle), de către cumpărători. Tot copiii au fost, la sfârşitul anului 1966, piesa de referinţă a sloganului asociat deschiderii primului lactobar din Bucureşti. Era primul local unde elevii de liceu sau gimnaziu puteau să intre neînsoţiţi şi să comande. Îngroşându-şi vocea şi umflându-şi pieptul, liceenii comandau iaurt, ouă ochiuri, cornuri sau clătite cu brânză de vaci. Pentru ei şi pentru tovarăşele lor. Situat la parterul blocului Scala, în locul apusului restaurant cu acelaşi nume, lactobarul Dorna surprindea prin noua ofertă şi prin faptul că era primul “bar” care nu avea legătură cu întreprinderile centrale de profil, fiind administrate de Întreprinderea de Cofetării şi Răcoritoare – ICR (?!). Prezentat drept un nou model de unitate de alimentaţie publică, localul de dimensiuni medii era deservit de ospătari, la cele aproximativ 20 de mese din plastic, cu câte patru locuri fiecare. În contrast cu majoritatea bodegilor şi restaurantelor bucureştene, lactobarul Dorna nu era pardosit cu duşumele ude, parchet lăcuit sau marmură. Linoleumul, piesele de mobilier din PVC, vitrinele frigorifice aflate “la vedere”, lămpile cu neon şi ferestrele mari, fără perdele, au constituit, la început, puncte de curiozitate atractivă. Meniul a debutat cu reţete diferite şi variate, preparate aproape exclusiv din sortimente lactate. Eficienta publicitate zvonistică a străzii era suplinită aici de un afiş stradal, aplicat cu aprobarea Comitetului Municipal de Partid: “Aici poţi servi micul dejun cu un leu”. Era vorba de o chiflă şi un pahar mare cu lapte (400 ml). Meniul variat a fost însă declasat, în scurt timp, chiar de către consumatori. Aceştia văzuseră ce era de văzut şi considerau acum banale şi al naibii de scumpe ochiurile cu mămăliguţă sau gustările cu brânzeturi, pe care le puteau mânca acasă plătind de trei ori mai puţin. Lactobarul Dorna a mai supravieţuit scurtă vreme, până la instalarea plăcintei cu brânză şi a berii în topul meniului nescris al localului. Preparatele din carne la grătar, apărute întru asociere cu berea, au adus cu sine aerul de bodegă, dar pe firma instalată deasupra ferestrelor cât ecranul unui cinematograf a rămas inscripţionat, multă vreme după aceea: Lactobar Dorna.