Industria laptelui din România reflectă în mod fidel evoluțiile economice, politice și sociale ale ultimelor trei decenii și jumătate. De la fabricile locale integrate într-un sistem planificat, cum era renumita Miorița din București, până la procesarea modernă de astăzi, traseul sectorului lactatelor este unul complex, marcat de momente de stagnare, reforme profunde și eforturi de adaptare la piața liberă.

În perioada de dinainte de 1989, România avea un sistem centralizat de colectare și procesare a laptelui, în care fiecare județ dispunea de cel puțin o fabrică de lactate. Aceste unități – precum Miorița în București, dar și alte fabrici similare din toate regiunile țării – funcționau sub coordonarea Ministerului Agriculturii și erau alimentate prin CAP-uri, IAS-uri și gospodării colective. Laptele era colectat sistematic, iar produsele lactate ajungeau în rețeaua națională de aprovizionare, cu o gamă limitată, dar stabilă, de produse: lapte pasteurizat, iaurt, smântână, unt și brânzeturi simple.

După 1990, începutul tranziției la economia de piață a adus o ruptură majoră în această organizare. Privatizarea accelerată, lipsa de investiții și fragmentarea sectorului agricol au dus la închiderea multor fabrici locale, în timp ce sistemul de colectare s-a destrămat în mare parte. În anii ’90, industria laptelui s-a confruntat cu scăderi semnificative de volum, necorelări între producție și procesare, iar multe ferme au fost scoase din circuitul economic.

Odată cu începutul anilor 2000, în România s-au făcut primii pași spre reconstrucția sectorului. Dincolo de intervenția capitalului privat, au fost implementate programe de sprijin pentru retehnologizare, iar integrarea în Uniunea Europeană a forțat adaptarea la standarde europene privind siguranța alimentară, trasabilitatea și calitatea laptelui materie primă. În paralel, s-a schimbat radical structura exploatațiilor agricole – de la modelul gospodăriei familiale cu una-două vaci, s-a trecut treptat către ferme comerciale, cu dimensiuni medii și mari.

În prezent, fermele comerciale au început să capete un rol central în economie. Acestea pot furniza constant lapte de calitate, în volume compatibile cu cerințele actuale ale industriei. În special în ultimii ani, au apărut în România ferme cu peste 1.000 de capete, ceea ce indică o maturizare a sectorului și o orientare clară către performanță și eficiență.

Totuși, România se confruntă în continuare cu provocări: producția medie pe cap de vacă rămâne sub media europeană, iar importurile de produse lactate acoperă încă o parte importantă din consumul intern. Integrarea fermelor mici în lanțul economic rămâne dificilă, în lipsa unor cooperative funcționale sau a infrastructurii locale de colectare.

În concluzie, cei 36 de ani de evoluție reflectă o tranziție de la o industrie controlată și standardizată, către un sistem descentralizat, în curs de modernizare. Moștenirea fabricilor din epoca planificată, precum Miorița, rămâne un reper istoric, dar viitorul va depinde de capacitatea fermierilor și procesatorilor de a colabora, de a investi și de a inova într-un cadru economic competitiv și sustenabil.

(Foto: Pixabay)