În 2026, automatizarea în industria alimentară nu mai reprezintă un avantaj competitiv, ci un prag minim de viabilitate economică. Creșterea structurală a costurilor cu forța de muncă și deficitul persistent de personal transformă decizia de automatizare din opțiune strategică în condiție de supraviețuire pentru o parte tot mai mare a operatorilor.

Mecanismul este economic și demografic. Industria alimentară operează cu marje reduse și procese repetitive, intens dependente de forță de muncă. Creșterea salariilor minime, presiunea deficitului de personal și fluctuația ridicată a angajaților cresc costul unitar de producție și afectează continuitatea operațională. Automatizarea reduce dependența de resursa umană, stabilizează fluxurile și transformă costurile variabile în costuri amortizabile pe termen mediu.

Datele publicate de Eurostat indică faptul că, în perioada 2019–2024, costul orar al forței de muncă în industria alimentară din Uniunea Europeană a crescut cu peste 20%, cu ritmuri mai rapide în Europa Centrală și de Est. Analizele OECD arată că sectoarele cu nivel redus de automatizare sunt cele mai expuse deficitului de personal și volatilității costurilor salariale. Conform documentelor Comisiei Europene, investițiile în automatizare pot reduce necesarul de personal direct cu 15–30% pe anumite fluxuri tehnologice, cu impact direct asupra costului pe unitate produsă într-un orizont de 3–5 ani.

În 2026, implicația este structurală: automatizarea devine un criteriu economic de selecție. Operatorii care pot accesa capital și pot amortiza investițiile își stabilizează costurile și rămân competitivi; cei care nu pot face acest pas devin vulnerabili, indiferent de cererea pieței sau de nivelul tehnologic punctual.

(Foto: Freepik)