“Protecţia denumirilor de origine şi a indicaţiilor geografice ar trebui extinsă la utilizarea abuzivă, la imitaţia şi la evocarea denumirilor înregistrate în cazul unor bunuri şi servicii, pentru a se asigura un nivel de protecţie ridicat. În cazul în care sunt utilizate ca ingrediente denumiri de origine protejate şi indicaţii geografice protejate, ar trebui să se ţină seama de Comunicarea Comisiei:Linii directoare privind etichetarea produselor alimentare care folosesc ca ingrediente produse cu denumiri de origine protejate – DOP şi cu indicaţii geografice protejate – IGP” (Regulamentul UE nr. 1151/2012)   Pe care dintre drumuri? România are standarde de calitate aplicabile tuturor ramurilor industriei alimentare, pentru toţi operatorii dispuşi să pună pe piaţă produse de calitate. Astfel, consumatorii au de ales între două produse denumite identic, prezentate ca fiind sigure din punct de vedere sanitar-veterinar, însă doar unul este certificat în privinţa indicaţiei geografice, celălalt limitându-se (în prezentare) la non-localizare sau optând pentru falsă etichetare. Pentru care dintre produse optează consumatorul, venit la piaţă pentru cu totul altceva decât pentru investigaţii privind provenienţa alimentelor?   Ţara noastră este campioană europeană la numărul de produse tradiţionale înscrise în Registrul naţional de atestare a produselor tradiţionale (3.850, la începutul anului 2012), această situaţie nefiind cu certitudine o stare de fapt benefică. Ponderea cea mai mare a produselor tradiţionale atestate şi înregistrate este reprezentată, conform datelor făcute publice de Ministerul Agriculturii, de produsele lactate, cu 39% din cele aproape 4.000 de etichete atestate. Pe de altă parte, doar şase produse româneşti (tot lactate) aşteaptă dobândirea protecţiei la nivelul comunităţii europene. Se naşte firesc întrebarea: de unde vine diferenţa dintre singura denumire a unui produs românesc, protejat şi promovat în prezent, prin intermediul sistemului european de etichetare a calităţii, puţinele produse care aşteaptă dobândirea protecţiei (brânza telemea de Mărginimea Sibiului, brânza telemea de Sibiu, lapte gros de Mărginimea Sibiului, sloi de oaie de Mărginimea Sibiului, brânza telemea de Covârlui – Galaţi, brânza de burduf din Bran) şi miile de produse atestate la nivel naţional?   La nivel european, informarea operatorilor privind originea produselor este susţinută constant, iar ultimul act normativ în acest sens (Regulamentul 1151), susţine fără echivoc eficientizarea sistemului: “Având în vedere practica actuală existentă, este necesară definirea în continuare şi menţinerea a două instrumente diferite pentru identificarea legăturii dintre produs şi originea sa geografică: denumirea de origine protejată şi indicaţia geografică protejată. Fără a schimba conceptele instrumentelor respective, sunt necesare unele modificări ale definiţiilor, pentru a se ţine seama într-o mai mare măsură de definiţia indicaţiilor geografice prevăzută în acordul privind aspectele comerciale ale drepturilor de proprietate intelectuală şi pentru a se clarifica şi simplifica înţelegerea de către operatori.” De altfel, acest act normativ (emis în ultimele zile ale anului 2012) este, printre altele, efectul examinării de către Curtea de Conturi Europeană a modului în care Comisia gestionează sistemul indicaţiilor geografice. Concluzia de ansamblu a Curţii a fost aceea că este nevoie de clarificări cu privire la o serie de probleme legate de cadrul de control aferent sistemului indicaţiilor geografice şi că nu există o strategie clară pentru promovarea sistemului indicaţiilor geografice în rândul producătorilor şi al consumatorilor şi nici cu privire la modalitatea în care să se mărească nivelul de cunoaştere a sistemului indicaţiilor geografice de către aceştia.   Şi atunci, avem de a face în România cu o lipsă de informare a producătorilor sau numărul celor care se complac în starea oferită de largheţea derogărilor naţionale este egal sau mai mare decât al celor care nu răzbesc în hăţişul birocratic? Realitatea pieţei confirmă însă că, nici atunci când drumul spre protecţia europeană a produsului e liber, fermierii şi producătorii mici nu se arată decişi să îl parcurgă, chiar dacă se face tot posibilul pentru intrarea în normalitate, excluzându-se din start existenţa ultimei variante.   Dacian Cioloş este de părere că "A fost o problemă de informare şi de o parte şi de alta. Eu am propus Ministerului Agriculturii să pregătească o echipă în acest domeniu, noi de la Bruxelles să dăm o mână de ajutor cu o altă echipă care cunoaşte foarte bine legislaţia europeană, iar la nivelul producătorilor să-şi pregătească dosarele pentru că normele de acreditare nu sunt complicate. Consider că nu este atât de grea pregătirea dosarului, ci mai mult să se înţeleagă oamenii pe un anumit teritoriu. Fiecare are impresia că protecţia va fi numai a lui, dar caracteristica unei indicaţii geografice sau de origine este o proprietate publică, pentru toţi cei dintr-o regiune sau din zona respectivă care respectă o reţetă în realizarea produselor. Dacă fiecare încearcă să lupte împotriva celuilalt, în loc să acţioneze împreună ca să protejeze produsul respectiv, se pierde timp şi energie şi rezultatul este acelaşi", declară comisarul european pentru agricultură şi dezvoltare rurală.   Originea produselor tradiţionale, incluse în hărţi fără graniţă Patronatele din industria alimentară acuză deseori faptul că în dosul afacerilor cu produse tradiţionale localizate geografic prestează, constant şi frecvent, o activitate infracţională, care pune pe piaţă mărfuri aduse fără documente (îndeosebi din Moldova, Ucraina, Bulgaria) şi vândute sub etichete protejate naţional. Pe lângă gaura imensă produsă bugetului de stat prin intrarea acestor mărfuri pe piaţă, este serios pusă în pericol sănătatea consumatorilor. Preşedintele asociaţiei patronale din industria alimentară Romalimenta, Sorin Minea, a atenţionat că în spatele târgurilor de produse tradiţionale s-a dezvoltat o adevărată mafie alimentară, care vinde produse neconforme, în valoare de milioane de lei. Acesta susţine că pseudo-producătorii tradiţionali sunt, de fapt, indivizi care nu au reuşit sau nu au vrut să obţină certificatele şi autorizaţiile necesare derulării unei afaceri legale.   “Dincolo de făbricuţele devenite tradiţionale peste noapte, pentru că nu puteau funcţiona legal, au apărut foarte mulţi speculanţi care cumpără de pe piaţă produse normale, le îmbracă în coajă de brad sau le afumă puţin şi le vând la preţuri de 2-3 ori mai mari. Un caşcaval aşa zis tradiţional costă cu 20-30 lei peste costul real al produsului”, declara preşedintele Romalimenta într-una dintre numeroasele dezbateri fără ecou, privind produsele lactate “tradiţionale”, aduse din ţările vecine şi ajunse pe tarabe, cu origini flotante: Covasna, Sibiu, Rucăr, Argeş, Bobâlna s.a.   Patronatele din alimentaţie au cerut autorităţilor să extindă controalele la târgurile tradiţionale, fiind evident că avem de a face cu substituiri ale mărfurilor, fiind vorba de operaţiuni frauduloase de inducere în eroare a consumatorilor, prin prezentarea eronată a originii produselor. Prezentată astfel, în cazul mărfurilor de natură tangibilă, falsificarea este rezultatul unei contrafaceri a reţetei originale, urmată de substituire.   Această schemă generală poate avea configuraţii diferite şi situaţii particulare: pe de-o parte, mărfurile importate şi cosmetizate devin pur-indigene (v. substitutul brânzei de capră, reprezentat de produsul bulgăresc dominat de aditivi vegetali). Pe de altă parte, nu puţine dintre produsele lactate autohtone (îndeosebi cele prezentate de procesatorii mici) nu leagă localizarea geografică înscrisă pe etichetă, cu localitatea de pe antetul certificatului de producător, înşelând astfel buna credinţă a consumatorului, asociată cu vigilenţă sa minimă.   Pentru a putea vinde produse tradiţionale, localizate geografic în România, este necesar atestatul emis de Ministerul Agriculturii, alăturat unui document sanitar-veterinar. Cum explicăm atunci prezenţa în târgurile tradiţionale a produselor lactate, cu origini geografice situate pe întreg teritoriul României (Caşcaval de Ştefăneşti, Telemea de Gurghiu, Lapte de Alexeni etc.), câtă vreme Lista cuprinzând indicaţiile geografice şi denumirile origine protejate şi recunoscute în România pentru produse lactate se limitează la: -         Lapte de Dorna, Cedra de Apuseni, Cluj, Covasna, Satu Mare, Hargita, Rarău; -         Iaurt de Cedra de Apuseni, Satu Mare şi Napoca; -         Lapte bătut de Harghita; -         Caş de Oaş, Baschiu, Alba, Sibiu; -         Brânză de Moeciu, Făgăraş, Ţaga, Năsal, Vlădeasa, Mănăştur, Satu Mare, Moldova, Dorna, Napoca, Sibiu, Arad, Alba, Bistriţa, Homorod, Brădet, Rarău, Covasna, Harghita; -         Caşcaval de Rucăr, Bobâlna, Tarniţa, Dej, Moeciu, Vidraru, Mateiaş, Râuşor, Satu Mare, Carei, Napoca, Hârlău, Dobrogea, Feteşti, Penteleu, Harghita, Ciuc, Sibiu, Rarău, Brădet, Argeş, Covasna, Dorna; -         Telemea de Sibiu, Harghita, Vâlcea, Oaş, Carei, Argeş, Huedin, Braşov.   Putem conchide fără rezerve, în tandem cu mulţi dintre producătorii adevăraţi de lactate, că vânzătorii acestor produse, situaţi la zeci şi sute de kilometri de spaţiul atestat, beneficiază din plin de largheţea normativelor privind produsele alimentare ce prezintă caracteristici tradiţionale. Dar, citându-l pe Sorin Minea, “mulţi au profitat de ordinul 34/2008 şi cu o iie, o bundiţă şi o cuşmă în cap, s-au apucat de afaceri”.   Consumatorii ţin la originea produsului, consumatorii pot fi înşelaţi Pentru evitarea acestor aspecte, opinia venită de la Bruxelles, privind protejarea originii geografice, prin intermediul Regulamentului 1151, poate fi greu combătută: “Pentru a putea fi protejate pe teritoriile statelor membre, denumirile de origine şi indicaţiile geografice ar trebui să fie înregistrate doar la nivelul Uniunii. Cu efect de la data depunerii cererii de înregistrare la nivelul Uniunii, statele membre ar trebui să aibă capacitatea de a acorda o protecţie provizorie la nivel naţional, fără a afecta schimburile comerciale din interiorul Uniunii sau comerţul internaţional.”   Consumatorii de produse lactate din toate ţările UE, nu doar cei din România, solicită din ce în ce mai frecvent produse de calitate fiind, de asemenea, preocupaţi de diversitatea producţiei alimentelor cumpărate. Această situaţie generează o firească cerere de produse cu anumite caracteristici, oferite exclusiv de materii prime şi reţete identificabile, îndeosebi în ceea ce priveşte originea geografică a acestora. E drept că producătorii de lactate cu origine geografică continuă să ofere o gamă diversificată de produse, fiind răsplătiţi mai mult decât corespunzător de către consumatori, nesinchisindu-se în informarea corectă privind caracteristicilor propriilor produse, în condiţii de concurenţă loială.   Obiectivele specifice ale protejării denumirilor de origine şi a indicaţiilor geografice ar trebui să asigure obţinerea de către fermieri şi producători a unui profit echitabil pentru un anumit produs, fără să aducă atingere calităţilor şi caracteristicilor acestuia. În aceste condiţii, Doar informaţiile corecte şi clare privind produsele şi originea lor geografică, permit consumatorului să ia decizii legate de achiziţie.   Asigurarea respectării uniforme, în întreaga Uniune a drepturilor de proprietate intelectuală aferente denumirilor protejate, reprezintă o prioritate care poate fi îndeplinită cu mai multă eficacitate la nivelul UE. Corect. Dar cât de justificată este, în acest caz, graba cu care Ministerul Agriculturii a emis, în ianuarie 2013, un Regulament privind recunoaşterea organismelor private de inspecţie şi certificare a produselor agricole sau alimentare şi de supraveghere a activităţii organismelor private de inspecţie şi certificare a produselor agricole ori alimentare, care au dobândit protecţia indicaţiilor geografice (IGP), a denumirilor de origine (DOP) şi Specialităţilor Tradiţionale Garantate (STG).   Acest pas făcut într-un spaţiu geografic unde, spre exemplu, telemeaua de Sibiu este produsă şi vândută în peste 20 de judeţe, de la Suceava la Craiova (via Bucureşti), iar sute de “specialităţi tradiţionale” sunt procesate pe meleaguri unde amoniacul şi azotul sunt mai prezente în sol decât apa şi oxigenul. Vorbim de un spaţiu în care obiectivul specific al sistemului specialităţilor tradiţionale este de a ajuta acest grup de producători, în informarea corectă consumatorilor cu privire la originile sale. O fac?