Autor:Prof. univ. dr. ing. Maria Turtoi, Universitatea Dunărea de Jos din Galaţi Amprenta de carbon este definită, în general, ca totalul emisiilor de gaze cu efect de seră produse direct sau indirect de o organizaţie, un eveniment, un produs sau o persoană sau sunt acumulate de-a lungul etapelor vieţii unui produs. Evaluarea amprentei de carbon permite identificarea posibilităţilor de reducere a acestor emisii. Carbon footprint assesmentCarbon footprint is generally defined as the total emissions of greenhouse gases directly and indirectly produced by an organization, event, product or person, or accumulated over a product’s life cycle. Carbon footprint assessment allows identifying opportunities that reduce these emissions.Noţiunea şi originea „amprentei de carbon” „Amprenta de carbon” a devenit un termen la modă în ultimii ani, fiind utilizat pretutindeni, de la mass-media, la guverne şi în lumea afacerilor. Noţiunea este dezbătută public cu privire la responsabilitatea faţă de mediul înconjurător şi la acţiunile de reducere a ameninţării schimbărilor climatice la nivel global. Întrucât amprenta totală de carbon nu poate fi calculată din cauza volumului mare de date care trebuie prelucrate şi a faptului că dioxidul de carbon este produs şi în mod natural, a fost propusă o definiţie mai practică (Wright et al., 2011, Carbon Management, 2(1), p. 61-68). Astfel, „amprenta de carbon este măsura cantităţii totale a emisiilor de dioxid de carbon (CO2) şi metan (CH4) ale unei populaţii, sistem sau activităţi definite, luând în considerare toate sursele relevante şi depozitele în limita spaţială şi temporală a populaţiei, sistemului sau activităţii de interes. Este calculată ca dioxid de carbon echivalent (CO2e) folosind potenţialul de încălzire globală în 100 de ani (PIG100).”     Amprenta de carbon provine din noţiunea „amprenta ecologică”, dezvoltată în anii 1990 de Rees şi Wackernagel care estimează numărul de planete Pământ care ar fi necesare, teoretic, dacă toţi locuitorii planetei ar consuma resurse naturale la acelaşi nivel ca persoana care o calculează. Spre deosebire de aceasta, amprenta de carbon este mult mai specifică întrucât se calculează pe baza măsurării emisiilor directe de gaze care provoacă schimbări climatice în atmosferă. Gazele cu efect de seră (GES) pot fi emise în timpul transportului, curăţării terenurilor, defrişărilor şi prin producerea şi consumul de alimente, combustibil, bunuri de larg consum, materiale, lemn, drumuri, clădiri şi servicii. Cele mai multe dintre emisiile care compun amprenta de carbon provin din surse indirecte, de exemplu consum de combustibil pentru a produce bunuri de larg consum. Sursele directe se referă, de exemplu, la consumul de combustibil pentru deplasare cu maşina personală sau pentru a găti alimente în gospodărie. Evaluarea ciclului de viaţă (Lyfe Cycle Assessment, LCA) este o tehnică folosită pentru a înţelege mai bine, a măsura şi a reduce impactul asupra mediului prin evaluarea completă a tuturor surselor şi tipurilor de impact asupra mediului, în fiecare etapă din ciclul de viaţă al unui produs (de exemplu de la materia primă până la consumul, eliminarea sau reciclarea produsului, cu toate etapele de prelucrare, distribuţie, utilizare etc.).   Amprenta de carbon a laptelui Ciclul de viaţă al laptelui începe cu producerea hranei pentru animalele producătoare de lapte (în special vaci, dar şi oi, capre, bivoliţe etc.) şi transportul acesteia la ferme. Etapa următoare este creşterea animalelor de lapte în care amprenta de carbon se calculează ca schimbul net de GES în CO2 echivalent pe unitatea de lapte produs.     Sursele de emisie primară din aceste etape includ fermentarea enterică, gunoiul de grajd, terenurile agricole utilizate în producţia de furaje, arderea combustibilului în instalaţiile folosite pentru producerea furajelor şi manipularea gunoiului de grajd. Sursele de emisie secundară sunt cele care au loc în timpul producerii resurselor folosite la fermă: combustibil, electricitate, maşini, îngrăşăminte, pesticide, alte materiale şi achiziţia animalelor de înlocuire. La evaluarea unor ferme de lapte de diferite dimensiuni şi strategii de producţie s-au obţinut amprente de carbon de 0,37-0,69 kg CO2e/kg lapte în funcţie de nivelul producţiei de lapte şi de strategiile folosite la hrănire şi manipularea gunoiului (Rotz et al., 2010, Journal of Dairy Science, 93(3), p. 1266-1282). Dintr-un alt studiu efectuat în 28 de ferme din zona alpină a Italiei (Penati et al., 2013, Italian Journal of Animal Science, vol. 12, p. 584-592) a rezultat că pentru a produce un kg de lapte corectat (cu conţinut standardizat de grăsime şi proteine) sunt necesari 3,18 m2 de teren, o mare parte a terenurilor agricole fiind păşuni montane utilizate pe timpul verii. De asemenea, energia provenită din surse neregenerabile a fost mare, în medie de 5,14 MJ/ kg lapte corectat. Valorile medii ale GES au fost de 1,14 kg CO2e, respectiv 0,021 kg SO2/kg lapte corectat. Următoarea etapă din ciclul de viaţă al laptelui este transportul acestuia de la ferme la fabricile de prelucrare. Studiul lui Ulrich et al. (2013, International Dairy Science, vol. 31, p. S50-S56) efectuat pentru transportul a 4,81×109 kg lapte pe distanţe medii de circa 850 km arată emisii de gaze de eşapament de 0,050 kg CO2e/kg lapte transportat sau 0,071 kg CO2e/kg lapte consumat, ceea ce reprezintă 3,5% din totalul emisiilor GHG pentru laptele consumat. Nutter et al. (2013, International Dairy Science, vol. 31, p. S57-S64) au estimat emisiile GES de la fabricile de prelucrare a laptelui, incluzând fiecare etapă: depozitarea laptelui la rece, prelucrarea, ambalarea şi distribuţia spre locurile de vânzare. Cea mai mare contribuţie la emisiile GES revine emisiilor din timpul transportului, respectiv 29% din total, urmată de consumul de energie electrică la prelucrare de 27% din total. O reducere a distanţei de transport prin reaşezarea relaţiilor ferme de lapte - fabrici de prelucrare poate contribui la diminuarea emisiilor GES. La toate acestea se adaugă o contribuţie de 12% a comerţului cu amănuntul şi 20% pierderi la consum. Rezultă că cea mai mare parte a emisiilor GES din ciclul de viaţă al laptelui, circa 65% din total, revine producţiei. Prin urmare, eficienţa în consumul energetic şi de combustibil reprezintă calea principală de reducere a emisiilor GES. De asemenea, agenţii frigorifici necesari în sectorul comerţului cu amănuntul şi la consumator reprezintă o sursă cheie de emisii GES.