Intervalul de timp dintre fătare şi revenirea completă a aparatului genital matern la starea anteconcepţională poartă numele de puerperium sau perioadă puerperală. Evoluţia fiziologică a perioadei puerperale este condiţionată de îngrijirea optimă a femelei, mai ales în partea a doua a gestaţiei, respectându-se cu stricteţe tehnologia de reproducţie în unitatea respectivă. Procesele fiziologice în perioada puerperală Evenimentele marcante care se produc în perioada puerperală sunt: involuţia uterului, eliminarea loşiilor, reluarea activităţii ovarului şi dispariţia proceselor infiltrative. Perioada puerperală reprezintă una dintre cele mai critice etape din viaţa genitală a femelei, constituind hotarul dintre fiziologic şi patologic, perioadă în care pot apărea cele mai variate complicaţii cu influenţe deosebit de grave asupra procesului de reproducţie Organismul matern, supus în gestaţie unei suprasolicitări, care atinge maximum în timpul parturiţiei, dispune de puţine rezerve pentru a contracara agresiunile venite din mediul extern. Cele mai frecvente afecţiuni puerperale pot fi încadrate în: leziuni, nevroze puerperale şi infecţii. Se consideră că afecţiunile puerperale sunt pregătite în gestaţia avansată, continuă în parturiţie, şi se declanşează în puerperium. După expulzarea fetusului (fetuşilor) şi a anexelor fetale, ansamblul modificărilor morfofiziologice de la nivelul aparatului genital din perioada gestaţiei suferă o regresie fiziologică, pentru a reveni la starea anterioară a gestaţiei, în vederea reluării ciclului reproductiv. Timpul refacerii este condiţionat de o serie de factori, cei mai importanţi fiind: -         condiţia fizică şi de sănătate a mamei; -         modul cum a decurs parturiţia; -         condiţiile de mediu (factorii stresanţi, igiena parturiţiei şi adăpostului); -         calitatea ajutorului acordat la parturiţie şi calitatea supravegherii puerperimului. Procesele fiziologice mai importante care au loc în puerperium se referă la: involuţia uterină, eliminarea loşiilor, reluarea activităţii ovariene, dispariţia proceselor infiltrative. Tulburări în perioada puerperală La vaci, desfăşurarea perioadei puerperale reprezintă una dintre cele mai importante etape în ciclograma de reproducţie. Organismul matern, supus în gestaţie unei suprasolicitări, dispune de puţine rezerve fizice. Aparatul genital, lezionat şi epuizat, oferă condiţii optime pentru dezvoltarea florii patogene, iar secreţia lactată contribuie la epuizarea organismului, prin modificarea homeostazei. Din punct de vedere endocrin, este defavorabilă involuţiei uterine. Majoritatea leziunilor de la nivelul căilor genitale se produc în timpul intervenţiilor pentru remedierea distociilor, fie prin regiunile corporale fetale, fie prin instrumentarul folosit în mod greşit. În timpul intervenţiilor pot fi lezionate atât starturile superficiale, cât şi cele profunde ale organelor genitale. Traumatismele variază de la simple striviri ale mucoasei uterine şi deşirări ale pereţilor până la perforări ale pereţilor uterini. Ruptura uterului şi leziunile vulvo-vaginale reprezintă un accident grav care poate periclita viaţa mamei în urma pătrunderii lichidelor rifectate din uter în cavitatea peritoneală. Uterul se poate rupe spontan în hiperchinezia uterină şi disocia prin încrucişarea membrelor pe ceafă, sau prin perforarea peretelui cu mâna, cu instrumentarul etc. Profilaxia acestui accident constă în intervenţia corectă în distocii, folosirea cu precauţie a instrumentarului, evitarea tracţiunilor forţate şi neadministrarea substanţelor ocitocice când conductul pelvigenital nu permite trecerea fetusului. Desmorexia sacro-iliacă reprezintă dezinserţia parţială a ligamentului capsular al articulaţiei sacro-iliace şi dezirserţia simfizei ischio-pubiene. Accidentul se produce în cazul tracţiunilor forţate exercitate asupra fetusului, în situaţia existenţei disproporţiilor feto-maternale. Se diagnostichează pe baza decubitului forţat al femelei, care are membrele posterioare dirijate înainte şi depărtate de corp Prolapsul uterin este accidentul caracterizat prin dislocarea uterului din poziţia normală prin invaginarea unuia sau ambelor coarne uterine şi apariţia lor printre labiile vulvare. Apare cel mai frecvent la vaci şi bivoliţe. Accidentul se produce imediat după fătare, când cervixul este deschis. Producerea prolapsului este favorizată de reducerea tonusului ţesuturilor în caz de stabulaţie prelungită, pardoseală înclinată, vârstă înaintată, alimentaţie deficitară, subinvoluţie uterină, întârzierea închiderii colului etc. Factorii determinanţi îi constituie eforturile exagerate ale femelelor după expulzare, mularea uterului pe corp, aderenţele utero-placentare şi atonia uterină. Prolapsul apare uneori după fătările rapide, când vidul creat menţine uterul lipit de făt. Invaginarea vârfului cornului uterin este accentuată de către presa abdominală. Profilaxia constă în extragerea învelitorilor fetale în caz de retenţie, evitarea tracţiunilor forţate în distocii, pardoseală normal înclinată, regim optim de alimentaţie, mişcarea femelelor în ultima parte a gestaţiei şi înlăturarea femelelor bătrâne sau a celor cu recidive. Retenţia placentară, numită şi “retenţia secundinelor”, este o tulburare ce constă în menţinerea anexelor fetale la nivelul căilor genitale o perioadă de timp care depăşeşte durata normală de eliminare. Este mai frecventă la vacă, decât la celelalte mamifere domestice. Factorii favorizanţi ai retenţiei placentare sunt: stabulaţia prelungită, alimentaţia carenţată, exploatarea neraţională (forţajul productiv), conformaţia placentei, rasa, predispoziţia ereditară etc. Factorii determinanţi sunt: inflamaţia septică a placentei, hipochinezia uterină, închiderea prematură a colului uterin. Diagnosticul se stabileşte pe baza prezenţei unui corion membranos care atârnă la comisura inferioară a vulvei. La vacă, dacă nu s-a intervenit după 24-36 ore, secreţia care se elimină capătă un miros putrid, starea generală a femelei se modifică, iar secreţia lactată se diminuează. După 3-4 zile, starea generală este alterată şi dacă nu se intervine, după 8-10 zile se instalează o metrită purulentă cu influenţe negative asupra producţiei de lapte şi a reluării ciclului reproductiv. Infecţii în puerperium Condiţiile deosebite în care se găseşte femela şi în special aparatul genital, imediat după parturiţie, constituie factori favorabili pentru dezvoltarea infecţiilor. În acest grup, sunt cuprinse toate stările patologice produse de microbi, virusuri şi ciuperci sau de toxinele acestora la nivelul aparatului genital, după parturiţie sau avort. Factorii predispozanţi mai frecvenţi sunt: retenţia placentară, subinvoluţia uterină, diversele leziuni traumatice, scăderea rezistenţei organismului, mediul uterin deosebit de favorabil dezvoltării agenţilor microbieni în perioada puerperală. Cauzele determinante sunt prezentate de germenii cu patogenitate variată, de cele mai multe ori asociaţii microbiene. Infecţia îşi are originea în mediul extern (aşternut, hrană, instrumentar, mâinile operatorului, animalele bolnave din jur) sau din mediul intern (infecţii genitale, digestive, renale. Virulenţa germenilor este uneori foarte redusă, dar prin pasaj de la o femelă la alta, patogenitatea creşte. După localizarea procesului inflamator, infecţiile genitale se pot cantona la nivelul diferitelor segmente: vulvo-vestibulo-vaginite, cervicite, metrite şi parametrite (metroperitonite) sau se pot generaliza: septicemia şi piemia puerperală. În raport cu tipul anatomo-clinic, infecţiile se împart în: catarale, purulente, gangrenoase şi necrotice, iar după evoluţia clinică, în acute şi cronice. În patologia puerperală, este vorba de inflamaţiile acute. Vulvitele, vestibulitele şi vaginitele sunt reprezentate de inflamaţia septică a secţiunii copulatoare. Procesul inflamator este declanşat de traumatismele variate ale mucoasei vestibulo-vaginale în timpul fătării. Vestibulo-vaginita poate fi secundară, ca urmare a extinderii infecţiei de la nivelul segmentelor anterioare (metrite, cervicite). Femela este neliniştită, adoptă o poziţie campată şi urinează des. La controlul vaginal, se constată o sensibilitate crescută, mucoasa este roşie-violacee, uscată, caldă, cu puncte de eroziune, uneori cu ţesuturi zdrobite. Starea generală este puţin modificată. Afecţiunea se instalează la 2-3 zile după fătare, iar semnele generale se ameliorează după 5-6 zile. Treptat se diminuează şi semnele locale, vindecarea spontană putându-se produce în 8-10 zile. Uneori boala se cronicizează.