(Autor: Ioan Șerbănescu) Prima lucrare de homeopatie pentru medici veterinari a fost editată în Germania, în 1837, descriind cazuistică şi remedii homeopatice pentru diferite animale. Evoluţia homeopatiei ca ştiinţă, cu toată opoziţia medicinei clasice (care nici acum nu acceptă, în unele ţări, statutul practicanţilor homeopatiei), cunoaşte o foarte amplă dezvoltare la jumătatea secolului al XX-lea, în Germania, Elveţia şi, mai apoi, în Italia, Olanda, Franţa, Anglia, Austria, unde se înfiinţează asociaţii ale homeopaţilor veterinari (prima, fondată în Germania, în 1936).   Argumente pro şi contra homeopatiei veterinare Un fapt incontestabil este că, în lume, cu toate descoperirile epocale, numărul bolilor şi al cazurilor de boală a crescut. De asemenea, deşi sintezele produselor antiinfecţioase sunt de-a dreptul uluitoare, agenţii bacterieni şi-au văzut de supravieţuire, rezistenţa la antiinfecţioase fiind un element aproape cotidian. Datorită faptului că patogeneziile se stabilesc pe om şi pe animal, se consideră că extrapolarea de la om la animal a rezultatelor studiate de milenii este perfect aplicabilă, logic şi biologic valabilă.   Faptul că animalul nu cunoaşte termenul de „placebo” şi totuşi vindecarea se instituie, reprezintă un puternic argument în favoarea terapiei homeopate în medicina veterinară, unde rezultatele (adesea excepţionale) sunt prin ele însele un răspuns valabil la argumentele contra homeopatiei, ale adversarilor acesteia. Instituită competent, homeopatia aduce vindecarea sigură şi în scurt timp, fără complicaţii (situaţie perfect confirmată prin examene morfopatologice, histologice şi paraclinice).   Datorită posologiei care se face cu doze mici (pe cale orală, s.c. sau i.m., foarte rar, i.v. sau aplicaţii externe), administrările sunt facile, injecţiile sunt nedureroase şi simple, terapia homeopatică, chiar şi în cazul alegerii greşite a remediului sau a potenţelor, nu este nocivă. Nu în ultimul rând, aspectul economic este net în favoarea remediilor homeopatice.   Argumentele contrahomeopatiei sunt foarte vechi, însoţind de fapt evoluţia acestei ramuri medicale. Cele mai importante contraargumente, care recomandă intervenţia mijloacelor clinice alopate sunt: -         ineficacitatea în bolile unde reactivitatea organismelor este blocată, fie deatorită câmpurilor de interferenţă nocive, fie datorită stadiilor de boală foarte avansate, situaţii în care reactivitatea organică este foarte scăzută sau chiar nulă; -         ineficienţa asupra indivizilor sănătoşi sau asupra afectelor experimentale, dilemă la care homeopaţii încă nu au răspuns; -         alopaţii sunt împotriva lucrării, chiar şi sub formă de „urme” ale substanţelor toxice (ex. fosfor pur, anilină, cadmiu, plumb, arsen, izolate din ciuperci, veninuri, etc) al căror comportament este foarte greu de anticipat şi care, totuşi, sunt clamate a fi eficiente din punct de vedere homeopatic (în diluţii mari).   Principiile homeopatieiPrincipiul hahnemian al similitudinii (Similia similibus curentur) a fost enunţat pentru prima oară de Samuel Hahnemann şi a stat la baza definiţiei homeopatiei (procesul terapeutic în care medicamentul produce aceeaşi suferinţă ca boala pe care o vindecă), termenul venind de la cuvintele greceşti homois (identic) şi pathos (suferinţă, boală). Această teză venea în contradicţie cu medicna alopată, unde simptomele bolii sunt dăunătoare şi trebuie combătute. În concepţia homeopatică această interpretare este total falsă, deoarece, prin estomparea sau eliminarea unui simptom, este eliminată numai funcţia care determină simptomatologia şi nu boala ca atare, dezechilibrul funcţional persistând.   Homeopatia consideră simptomele un indicator în orientarea terapeutică şi în vindecare. Cea mai importantă este starea de armonie sau de „echilibru vital”, stare în care simptomele dispar de la sine. Homeopatia este văzută ca terapie de redresare, vindecarea subiectului putând să apară  tardiv (uneori, chiar după o fază de înrăutăţire, care trebuie privită ca fiind de bun augur).   Principiul hahnemian al diluării (potenţării) aparţine tot lui lui Hahnemann, căruia i-a venit ideea de a dilua medicamentele care, administrate ca atare, nediluate,  sunt producătoare a unei faze de înrăutăţire accentuată. Concepţia modernă a homeopatiei recomandă administrările până la declanşarea reacţiei de redresare din partea organismului. Teoria potenţei există şi în medicina alopată, cunoscut fiind că diluarea unor medicamente le „îndulceşte” acţiunea uneori brutală (ex. Hipertensiunea determinată de adrenalină, în doze mari, si efectul contrar, în doze mici, s.a.). Prin diluări şi aducerea în doze şi concentraţi mici a substanţelor homeopatice dorite, acestea pot demonstra proprietăţi nebănuite.   Principiul hahnemian al individualizării medicamentului contravine tezelor medicinii alopate, unde se încearcă stabilrea diagnosticului şi tratarea simptomelor bolii. Aşa cum am arătat, în homeopatie primează importanţa medicamentului şi medicaţiei pentru animal, pe baza stabilrii cât mai amănunţite stabiliri a simptomelor bolii, scopul nefiind combaterea lor ci activarea forţelor proprii de apărare a animalelor. Homeopaţii susţin că vindecarea este posibilă numai în cazul unei evoluţii normale a bolii, aceasta trebuind să traverseze toate etapele.   Individualizarea medicamentului ia în calcul constituţia şi temperamentul subiecţilor, care este considerat deocamdată identic, atât la om cât şi la animale, la acestea din urmă diferenţele de specie complicând oarecum stabilirea tipului constituţional şi a celui temperamental. Constituţia este  un factor esenţial în alegerea medicamentului homeopatic. Constituţional, se identifică trei tipuri principale: carbonic, fosforic şi fluonic, iar temperamental, tipurile: oxigenoid, hidrogenoid şi carbonitrogenoid.   Tipul carbonic este tipul sănătos, echilibrat armonic pe plan fizic, fiziologic şi comportamental. Dintre animalele de fermă, acestuia nu îi corespund întotdeauna rasele de lapte. Rasele de competiţie şi vacile de lapte corespund îndeosebi tipului fosforic. În acelaşi timp, rasele mixte sunt identificate cu tipologia tipului fluoric. După temperament şi comportament, există o analogie între remediul homeopatic şi comportamentul animalului. De exemplu:

• animale liniştite – Arnia, Bryonia;
• animale neliniştite – Aconitum, Arsenicum album, Rhus toxicodendron;
• animale agresive – Hyoscianus, Stramonium, Natrium muriaticum;
• animale nesociabile – Sepia, Aurum, Natrium muriaticum;
• animale răzbunătoare – Natrium muriaticum, Ignatia;
• animale fricoase – Aconitum, Argentum nitricum, Arsenicum album, Carbo, Ignatia, Nux vomica, Phosphorus, Veratrum;
• animale sensibile, timide – Ignatia, Pulsatilla.

Anamneza şi examenul clinic al animalului se face foarte amănunţit, cu răbdare, homeopatul luând în considerare: evoluţia simptomatologiei şi notarea a cât mai multe simptome ale animalului bolnav: simptomele „cheie” locale, generale, de comportament, tipul constitutiv, simptomele de lateralitate, modul de apariţie a bolii, momentul diurn al apariţiei bolii, sezonul şi regimul climatic, apetitul, setea, analizele fecalelor şi urinii, simptomele paradoxale. Acestea vor fi analizate şi vor conduce, în final, la un diagnostic, în baza căruia se vor alege remediile cele mai potrivite bolii şi simptomelor întâlnite.