Autor: Ioan Șerbănescu Noţiunea de ”pajişte” este definită diferit de autori diverşi, privită din diferite unghiuri, cu un sens mai restrâns sau mai larg. În general, este unanim acceptată ideea că pajiştile reprezintă o grupare de specii de plante ierboase, din familii botanice diferite sau pur şi simplu ”suprafeţe de terenuri acoperite cu vegetaţie ierboasă”. Pajiştile, permanente sau temporare, reprezintă însă terenuri acoperite cu vegetaţie ierboasă perenă, consumată nemijlocit prin păşunat, în perioada de vegetaţie, de către ierbivorele domestice, monogastrice sau poligastrice. Clasificare, răspândire, importanţă, factori ecologici de influenţă Populaţiile diverselor specii de plante, animale şi miroorganisme care se întâlnesc într-o pajişte nu reprezintă o simplă alăturare întâmplătoare; ele formează ecosisteme complexe denumite ”pratoecosisteme”. Pratologia este ştiinţa care studiază ecosistemele de pajişti, elementele cu propietăţile constitutive cu proprietăţile lor şi interrelaţiile dintre acestea. Pratotehnica sau praticultura reprezintă partea aplicativă a patologiei, care se referă la sistemele, metodele şi tehnologiile de cultură, asociate cu valorificarea pajiştilor. Importanţa pajiştilor permanente este deosebită; aceste suprafeţe verzi sunt nebănuit de intim legate de viaţa oamenilor, a animalelor şi de conservarea mediului în care trăim. Astfel, pajiştile reprezintă: -         sursă de hrană pentru animalele domestice; -         habitat şi sursă de hrană pentru animalele sălbatice; -         mijloc de prevenire şi combatere a eroziunii; -         mijloc de îmbunătăţire a structurii şi fertilităţii solului. Pentru studiul pajiştilor într-o viziune modernă, ecosistemică, s-a considerat a fi de mare utilitate clasificarea acestora după unele criterii şi particularităţi: după modul de folosire, evoluţie, durata de valorificare, orografia terenului acoperit de vegetaţie, etc. Astfel, după modul de formare, pajiştile se împart în: -         pajişti naturale (permanente) primare; -         pajişti naturale (permanente) secundare; -         pajişti semănate (temporare). În România, suprafaţa pajiştilor permanente depăşeşte 4,850 mil. hectare, din care aproape 3,4 mil hectare sunt păşuni iar fâneţele depăşesc 1,5 mil hectare (Anuarul statistic al României). Aceasta reprezintă 20,3% din suprafaţa ţării, 21,1% din uscatul țării și 32,9% dinsuprafața agricolă. România se situează, din punct de vedere al suprafeţelor ocupate de pajişti, înaintea altor spaţii din Europa, precum: Austria, bulgaria, Ungaria, Irlanda, Polonia, Elveţia, dar în urma altor state, cum ar fi Franţa, Germania, Italia, Spania sau Marea Britanie. Comparând ponderea pe care o au pajiştile din terenul agricol în alte ţări europene, România se situează pe locul 5 în Europa. În urmă cu şapte ani, după modul de folosinţă, ponderea cea mai mare din suprafaţa agricolă era deţinută de terenul arabil, urmată de păşuni şi fâneţe. Distribuţia pajiştilor pe forme de relief, la nivelul ţării, indică: 1,09 milioane hectare pajişti în zona de şes,2,59 milioane hectare în zona de deal şi 1,24 milioane hectare în zona de munte. Se poate concluziona că peste 70% dintre terenurile ocupate de pajişti se situează în zona de câmpie şi deal, unde se pot efectua lucrări ameliorative ale solului, care pot mări potenţialul de producţie al acestora. Pentru pajiştile din zona montană, factorii restrictivi sunt mult mai numeroşi, iar măsurile de ameliorare ale solului sunt mai limitate. Factori tehnologici care determină productivitatea şi calitatea Înfiinţarea pajiştilor temporare reprezintă cea mai intensivă de cultură a pajiştilor, metodă considerată tradiţională în ţări cu zootehnie dezvoltată, ce tinde să se dezvolte pe suprafeţe mari şi în România. Astfel, este foarte imporant efectul economic, cât şi cel ecologic al pajiştilor semănate. Din punct de vedere economic, pajiiştile temporare sunt superioare pajiştilor permanente, din sigură producţii mai mari, comparativ cu pajiștile permanente degradate; următoarele considerente:

• producția de furaj este uniform repartizată în perioada de vegetație;
• cultivarea diferitelor specii, soiuri şi/sau hibrizi de graminee perene în cultură pură, dar mai ales amestecuri simple şi/sau complexe asigură producţii ridicate, creşterea duratei de păşunat, eşalonarea producţiei pe cicluri de valorificare, asigurându-se astfel posibilitatea alcătuirii conveielor furajere;
• sunt creeate posibilităţile unei folosiri intensive prin păşunat sau cosire;
• cultivarea în asociere a speciilor şi soiurilor de graminee şi leguminoase perene, în amestecuri simple sau complexe, determină (pe lângă producţiile ridicate) creşterea duratei economicede valorificare în timpul sezonului;
• prezenţa leguminoaselor asigură creşterea producţiei pajiştilor cu 1-2,5 tone S.U./ha sau 5-12,5 tone M.v./ha, ca urmare a fixării şi acumulării azotului pecale simbiotică şi a capacităţii ridicate de producţie al acestora;
• furajul verde sau conservat, rezultat din culturile asociate de graminee (fân,  semifân, siloz) are un conţinut ridicat şi optimizat în constituenţi organici (proteine, glucide, polivitamine, vitamine, fitohormoni) şi anorganici (macroelemente şi microelemente), palatabilitatea şi digestibilitatea fiind ridicate, ceea ce determină o conversie favorabilă în produse animale de calitate;
• menţinerea unui raport optim graminee-leguminoase asigură, de asemenea, producţii de lapte cu 8-20%mai mari faţă de pajiştile permanente şi o rată scăzută de îmbolnăviri a animalelor.

În acelaşi timp, înfiinţarea pajiştilor asigură, pe lângă creşterea productivităţii, o pârghie importantă în refacerea şi menţinerea echilibrului ecologic:

• lucrările solului asigură îmbunătăţirea regimului aerohidric şi încorporarea îngrăşămintelor (organice, minerale) şi amendamentelor, respectiv influenţează pozitiv proprietăţile fizice, chimice şi biologice;
• datorită covorului vegetal foarte dens şi folosirii intensive prin păşunatul rumegătoarelor, pajiştile temporare determină o diminuare semnificativă a gradului de îmburuienare;

Comparativ cu alte culturi, pajiştile temporare sunt mai puţin sensibile la acţiunea unor factori restrictivi sau perturbatori (temperaturi extreme, secetă, ploi torenţiale, grindină, atac de boli şi dăunători, etc). Prin înlocuirea pajiştilor degradate cu pajişti temporare, intervin şi factori antropogeni, pe lângă fluctuaţiile alogene produse de factori abiotici, care (prin sistemul tehnologic aplicat) directionează semnificativ atât sistemul economic, cât şi consecinţele ecologice ale acestora. Faţă de folosirea pajiştilor permanente, la pajiştile temporare apar particularităţi distincte. Astfel, în primul an de vegetaţie, se recomandă ca pajiştile temporare să fie folosite ca fâneaţă, deoarece prin apariţia unui aparat foliar bogat, creşte puterea de asimilaţie, dând posibilitatea unei mai bune înrădăcinări şii fortificări a tinerelor plante, binevenită ulterior pentru rumegătoarele scoase la păscut.