Tractul intestinal al oamenilor si al animalelor reprezinta principalul habitat al salmonelelor. Enterobacteriaceae este familia careia ii apartine genul Salmonella, a carei prima specie a fost izolata la un om cu febra tifoida, in 1880. Ulterior, in 1886, la un porc bolnav de pesta a fost izolata o bacterie denumita Bacterium Suipestifer, socotita eronat agent etiologic al salmonelozelor. Patogene pentru om si mamifere, considerate surse majore de poluare a solului, apelor reziduale si de suprafata, serovarurile de Salmonella nu au specificata o gazda, cu exceptia serovarurilor Salmonella thyphi si parathypi (pentru om), S. abortus ovis (pentru ovine), S. thypi suis (pentru suine), S. gallinarium si S. pullorum (pentru pasari).

Carte de vizita nedorita Genul Sallmonella, din regnul Procariota al familiei Enterobacteriaceae, se regaseste in grupa bacteriilor de forma alungit-dreapta, gram negative, aerobe. Descoperita de cercetatorul american Daniel E. Salmon, Salmonella include peste 2.300 de serotipuri de bacterii unicelulare. Doua dintre acestea, Salmonella Tiphimurium si Salmonella Enteritidis, sunt cel mai des intalnite si totodata responsabile pentru jumatate din infectiile umane. Habitatul acestor bacterii este tractul intestinal al animalelor si oamenilor, toate serovaruri de Salmonella enterica (subspecia enterica) fiind parazite pentru animale si oameni. In sol si apa, supravietuiesc de la cateva luni pana la cativa ani, daca le sunt favorabile conditiile de temperatura, umiditate si PH. Salmoneloza poate fi contactata mai frecvent vara, datorita temperaturii ridicate. Daca, spre exemplu, Salmonella tiphy si S. paratiphy au un habitat exclusiv uman, fiind agenti ai febrei tifoide, agentii toxiinfectiilor alimentare (salmoneloze) sunt S. tiphimurium, S. enteritidis si S. choleraesuis, care habiteaza in intestinul animalelor. Patogeneza si semnificatia clinica Poarta de intrare (epiteliul intestinului subtire) este comuna tuturor speciilor. Toate speciile aparent virulente pot supravietui aciditatii gastrice, putand penetra (sub)epitelieul intestinal, dar numai Salmonella typhi este sistemic invaziva. Penetrarea mucoasei este mediata de invazinele salmonelei, urmata fiind de inflamatia acuta si ulceratia mucoasei. Aceasta din urma induce sinteza de prostaglandine, activand adenil-ciclaza si conducand la pierdere electrolitica. Dintre bolile produse de Salmonella se remarca: Febra tifoida este o infectie sistemica, iar etapele patogenice ale bolii sunt urmatoarele: germenii traverseaza enterocitele (dupa patrunderea pe cale digestiva) si – fara a provoca leziuni - se multiplica la acest nivel. O parte a germenilor trece in sange, provocand bacteriemia, cealalta parte elibereaza endotoxina, ce se va propaga la nivelul centrilor neuro-vegetativi ventriculari (pe cale sanguina), explicand simptomatologia severa a bolii, perforatiile intestinale sau hemoragiile digestive. Simptomatologia se caracterizeaza printr-o perioada incubatorie de aproximativ 14 zile, dupa contaminarea orala. Dupa incubatie, simptomele primei saptamani sunt caracterizate prin letargie, febra, dureri generalizate, stare generala alterata. De-a lungul acestei perioade, constipatia este o regula. In cea de-a doua saptamana, microorganismul reintra in circulatie (bacterimia) producand febra inalta si abdomen sensibil. Diareea incepe la sfarsitul celei de a doua saptamani. Complicatiile sunt posibile, chiar daca boala este autolimitata (self – limit), putand fi severe: hemoragii severe cauzate de coagulari intravasculare diseminate, perforatie intestinala, tromboflebite, pneumonii, abcese, colecistite, tulburari cardiovasculare. Enterocolita (salmoneloza) este cauzata indeosebi de S. enteridis si S. typhimurium. Apare sub forma unei toxiinfectii alimentare, consecutive absorbtiei de alimente contaminate (oua crude sau insuficient preparate, maioneze, carne etc). Simptomele caracteristice sunt diareea, febra, durerile abdominale apar dupa o perioada de incubatie de 18-24 de zile si sunt autolimitate, cu o durata de 2-5 zile. Complicatiile sunt deshidratarea si dezechilibrul electrolitic, posibile probleme pentru pacientii foarte tineri, imunodeprimati (bolnavii de SIDA), ducand la o evolutie severa a bolii si (nu de putine ori) la deces. Sereotipurile sunt raspunzatoare de aparitia septicemiilor cu punct de plecare digestiv. Profilaxie si tratament Sanitatia adecvata si imunizarea animalelor domestice, crescute pentru consum uman, pot sa previna salmoneloza. Controlul strict al carnii din abatoare, corecta pregatire termica a produselor din carne reprezinta masuri importante in reducerea riscului infectiei. Aparitia de tulpini rezistente poate fi prevenita prin evitarea utilizarii nediscriminatorie a antibioticelor, pentru promovarea cresterii pasarilor de curte si a vitelor. Depistarea purtatorilor sanatosi ai germenilor (indeosebi a lucratorilor din industria alimentara) are o importanta deosebita, dar nu se substituie masurilor de igiena locala obligatorie. Febra tifoida este controlata prin masuri de igiena personala fiind incercata, in timp, obtinerea unui vaccin eficient. Un vaccin omorat de S. Typhi a fost utilizat, fara eficienta, mai multi ani. Inca mai este in uz o tulpina atenuata, rata obisnuita a protectiei fiind diferita. Sub evaluare sunt, in prezent, doua tipuri de vaccinuri mai eficiente, potentiali inlocuitori ai tulpinilor folosite anterior. Salmoneloza este tratata suportiv, fiind o afectiune autolimitata. Masurile generale tin de corectarea dezechilibrului electrolitic si controlul simptomatologiei (greata, varsaturi, dureri). Tratamentul prin masuri chirurgicale este aplicat tesuturilor infectate (drenaj chirurgical, bypass). In cazul afectarii tractului biliar, rezultele pozitive sunt induse prin asocierea la colicistectomie a unei cure de antibioterapie (10-14 zile), administrata parenteral, initiata inaintea interventiei chirurgicale. In febra tifoida, Cloramfenicolul a fost traditional antibioticul de electie pentru pacienti, uzul sau fiind insa asociat riscului discraziei sanguine. Ampicilina si trimethoprim-sulfamethoxazol prezinta mai putine efecte secundare, in tratamentul febrei tifoide. Recent, cercetatorii recomanda quinolonele (norfloxacin, ciprofloxacin) sau cefalosporinele III, cu eficienta asemanatoare cloramfenicolului sau ampicilinei. Quinolonele si cefalosporinele III sunt recomandate atat pacientilor afectati de febra tifoida, cat si purtatorilor cronici, avand efecte secundare limitate.