Autor: TEODORA CHIOREAN Creşterea oilor în ţara noastră are tradiţie de secole. Această specie valorifică cel mai bine păşunile şi fâneţele, din care o bună parte se află în zona de munte. Acesta este motivul, alături de producţia diversificată, care face din creşterea ovinelor o ramură foarte diversificată a zootehniei, derulată în două etape sezoniere distincte: păşunatul verde şi stabulaţia. Etapele preliminare stabulaţiei, asociate bunăstării oilor În crescătorii, oile sunt crescute, pe timpul iernii, în adăposturi speciale, exceptând numărul din ce în ce mai mic al crescătorilor care practică transhumanţa. Mărimea turmelor se stabileşte în funcţie de suprafaţa păşunilor şi de cantitatea de masă verde ce se obţine pe aceste păşuni. În condiţiile ţării noastre, oile pot păşuna până la 6-7 luni pe an. Perioada de stabulaţie durează, în general, din 1 noiembrie până în 15 aprilie, dar este variabilă, în funcţie de rasă şi zonă; 90-120 zile pentru rasele rustice (ţurcană, raţca, ţigaie etc.), crescute în zona de şes şi cca 150-160 de zile pentru ovinele crescute în zona de deal, precum şi pentru oile cu lână fină din zona de şes. Crescătorii de ovine din zona montană folosesc sistemul de adăpostire a oilor în construcţii din lemn, denumite “odăi”. Înainte de intrarea în stabulaţie, în zilele cu timp frumos, când temperatura depăşeşte 16 grade Celsius, oile se îmbăiază cu soluţii de substanţe antiparazitare încălzite la 30-35 grade, îmbăierile efectuându-se de două ori, la un interval de 7-9 zile. Deparazitarea mai poate fi făcută şi prin injectarea de soluţie de ivermectină, cca. 1 ml la 50 kg greutate, tot de două ori, la acelaşi interval de timp. În saivane, înainte de intrarea în stabulaţie este obligatoriu ca aceste adăposturi să fie curăţate de gunoi, apoi să fie dezinfectate. Pereţii se dezinfectează cu lapte de var, iar pardoseala cu soluţie caldă de sodă caustică 3% sau cu alţi dezinfectanţi existenţi în farmaciile veterinare. După dezinfecţia pardoselii, se aplică un strat subţire de var nestins, apoi se acoperă cu un strat gros de paie. De preferat, între 20 noiembrie şi 15 decembrie, oile se vaccinează împotriva a 8 anaerobioze (inclusiv Tetanosul), cu rapel după 4-6 săptămâni, la animalele nevaccinate anterior. Se recomandă, între 15 decembrie şi 15 ianuarie, vaccinarea împotriva agalaxiei contagioase ovine (răsfugul alb) cu Agalaxin Romvac (urmat de rapel, după 15 zile, la animalele nevaccinate anterior), 1 ml/animal subcutanat, indiferent de talia animalului. Între 1 şi 15 ianuarie se aplică vaccinarea împotriva mamitei gangrenoase (răsfugul negru) cu Agalaxin Forte (vaccin împotriva ambelor forme de răsfug). În adăpostul pregătit stabulaţiei hibernale, respectarea condiţiilor minime de bunăstare asigură sănătatea animalelor, ceea ce reprezintă fundamentul tehnologiilor eficiente de creştere şi de producţie. Totodată, bunăstarea animalelor reprezintă o parte parte importantă a legislaţiei privind protecţia şi comportamentul animalelor. De aceea, atunci când se proiectează adăposturile pentru ovine trebuie avute în vedere condiţiile de bunăstare a animalelor şi comportamentul faţă de acestea. Bunăstarea ovinelor se referă la starea lor fizică şi mentală şi poate fi definită prin următoarele principii: -         absenţa stărilor de sete, foame, malnutriţie; -         absenţa disconfortului; -         absenţa durerilor, rănirilor şi îmbolnăvirilor; -         libertatea de exprimare a unui comportament normal; -         eliberarea de frică şi stres. Întreţinerea în saivane Întreţinerea în saivane este metoda pe care specialiştii o recomandă tuturor crescătorilor de ovine, indiferent de zonă şi rasa pe care o cresc, datorită faptului că oferă un confort sporit şi poate asigura cerinţele de microclimat. De asemenea, în zilele mai călduroase, oile pot fi scoase din padoc, timp în care crescătorul poate efectua lucrările de întreţinere, igienizare sau evacuare a dejecţiilor din adăpost. Pentru ca saivanele să asigure confortul optim, trebuie îndeplinite unele cerinţe obligatorii precum: -         volumul de aer alocat fiecărei oi să fie de 5-7 mc, fără curenţi de aer (sub 0,4 m/s); -         suprafaţa necesară fiecărui animal să fie de 1,2-1,4 mp, pentru fiecare miel înţărcat şi 1,5-2 mp, pentru fiecare berbec. Padocul trebuie să aibă suprafaţă dublă faţă de suprafaţa saivanului, să fie împrejmuit cu un gard de lemn, sârmă, metal sau chiar cu nuiele împletite. Se recomandă ca padocul să aibă acoperiş sau umbrar, iar pardoseala poate fi şi betonată... suprafaţa betonată se acoperă cu un strat de tulpini de floarea-soarelui sau cu un strat din coceni de porumb. Furajarea se face la iesle cu grătar, pentru fân, iar pentru administrarea furajelor concentrate se folosesc jgheaburi din tablă sau lemn. Frontul de furajare este de 40-50 cm pentru berbeci şi de 25-35 cm, pentru oi. Deşi hrana de bază este reprezentată de fânuri şi grosiere, ele pot reprezenta o palatabilitate redusă, datorită conţinutului ridicat de celuloză şi un grad de digestibilitate scăzut. Este motivul principal pentru care se recomandă să fie tocate sau măcinate, înaintea administrării. Astfel, ele pot fi uşor amestecate cu concentrate, săruri minerale, premixuri, suculente sau cu melasă. Tocarea fibroaselor se poate face cu orice tip de tocătoare, staţionară sau pentru nutreţ de siloz, într-o încăpere destinată prelucrării furajelor, spaţiu situat în apropierea saivanelor. Transportul spre acestea se face cu transportori cu bandă, transportori spiralaţi sau remorci tehnologice. Dozarea fibroaselor, zdrobirea, măcinarea şi amestecarea lor se face în mori cu ciocane şi omogenizatoare-amestecătoare, rezultând furajul unic. Transportul şi administrarea acestui furaj la saivan se poate face în modul anterior prezentat, cu remorca amestecătoare, ori cu mijloace hipo. Pe lângă jgheaburile de lemn sau metal, administrarea furajului unic poate face cu alimentatoarele automate. Furajul însilozat poate fi păstrat în gropi de siloz, baterii de suprafaţă sau silozuri turn, de unde este extras cu diferite utilaje şi instalaţii, administrat ca atare sau sub formă prelucrată în masa furajului unic. Sarea se asigură sub formă de bulgări amplasaţi în saivan şi padoc. Adăparea se face fie cu adăpători cu nivel constant, fie cu jgheaburi cu capacitatea de 35 litri şi lungimea de un metru. Necesarul de apă este de cca. 6 l/zi pentru berbeci, 5 l/zi pentru oi şi 0,5 l/zi pentru miei. Adăpătorile vor fi curăţate şi spălate cel puţin o dată pe săptămână. Furajarea pe timpul stabulaţiei se face în funcţie de starea fiziologică şi greutatea fiecărui animal, potrivit cerinţelor nutriţionale calculate de specialişti, ţinându-se cont de şi de rasă sau direcţia de exploatare. Astfel, oile gestante, între luna I-a şi a IV-a consumă zilnic 1,5-2 kg de fân şi 2-2,5 kg de grosiere (coceni sau vrej de leguminoase). În lunile a IV-a şi a V-a, este obligatorie introducerea în raţie a concentratelor, în cantitate de 0,3-0,5 kg/zi. Se va evita administrarea furajului grosier sau concentrate mucegăite, precum şi de suculente îngheţate, deoarece pot provoca avorturi. Se recomandă crescătorilor să separe oile gestante de restul turmei, în ţarcuri special amenajate. Vor fi astfel evitate busculadele şi aglomerările, care pot provoca avorturi mecanice sau chiar moartea oilor. Prevenirea avorturilor infecţioase sau parazitare se face prin vaccinare cu vaccinuri specifice, potrivit normelor sanitar-veterinare. În luna a IV-a de gestaţie, este obligatoriu avortul împotriva avortului salmonelic, precum şi vaccinarea preventivă împotriva agalaxiei contagioase a oilor, care reduce parţial sau total producţia de lapte. Aplicarea unei furajări şi a unei igiene corespunzătoare, în perioada de stabulaţie hibernală, reduce riscul apariţiei bolilor şi a avorturilor, dar mai ales contribuie la acumularea de grăsime, cu care oaia să susţină producţie de lapte în lactaţia următoare.