În 2026, fiscalitatea din industria alimentară nu mai afectează în primul rând profitul contabil, ci fluxul de numerar. Diferența dintre stabilitate și blocaj financiar este dată de capacitatea operatorului de a gestiona lichiditatea într-un sistem cu termene comerciale extinse și obligații fiscale rigide.

Industria alimentară funcționează structural cu marje reduse și rotație rapidă a stocurilor. În acest context, decalajul dintre încasările din retail și obligațiile fiscale devine critic. Termenele de plată în relația cu marile lanțuri pot depăși 30–60 de zile, în timp ce obligațiile de TVA și contribuțiile salariale au scadențe fixe și neflexibile.

Conform datelor Comisiei Europene privind politicile de TVA în statele membre, România aplică cote reduse pentru alimente, măsură care susține consumul, dar nu elimină presiunea de cash-flow la nivelul furnizorului. În practică, TVA-ul colectat din vânzări este adesea virat înainte ca sumele aferente să fie efectiv încasate, generând un efort financiar temporar.

Analizele OECD privind IMM-urile arată că în sectoarele cu marje mici și ciclu scurt de producție, lichiditatea este mai relevantă decât profitabilitatea teoretică. În industria alimentară, unde costurile cu energia, forța de muncă și conformarea au crescut structural după 2022, presiunea pe numerar s-a accentuat.

În 2026, diferența competitivă nu este dată doar de costul de producție, ci de arhitectura financiară a companiei: rotația creanțelor, disciplina stocurilor, planificarea fiscală și accesul la finanțare pe termen scurt. Operatorii capitalizați pot absorbi decalajele; cei slab capitalizați transformă rapid presiunea de lichiditate într-o vulnerabilitate structurală.

Fiscalitatea alimentară nu este problema în sine. Problema este sincronizarea dintre fluxurile comerciale și cele fiscale. Iar în 2026, lichiditatea devine noua marjă a industriei.

(Foto: Freepik)