Franța a fost și a rămas una dintre forțele lumii în materie de agricultură. Acolo, transformările din ultimele secole au ținut de condiția juridică dintre clase, aceasta însemnând unul dintre factorii esențiali pentru productivitatea agricolă. După cum se știe, în secolul XVII Franța a trecut de la monarhie, la republică, însă un ușor progres al agriculturii sub vechiul regim este explicat în mare parte de starea țăranilor, singura clasă angajată în exploatarea solului.
Servitute cu regim lejer
Țăranii francezi din ultimele două secole ale vechiului regim au fost mai favorizați decât congenerii lor din restul Europei, pentru că, într-o mare măsură, erau liberi și dețineau pământul lor.
Servitutea exista încă, dar a fost păstrată doar în anumite regiuni în care fusese cel mai mult frecvent în timpul Evului Mediu, în special în nord-est (Franche-Comté și Lorena), precum și în grupuri mai puțin compacte, în unele secțiuni ale regiunii centrale (Berry, Nivernais, Marche și Auvergne). Oricum, se pare că numărul total de iobagi nu a depășit un milion.
Mai mult, nu erau atât de iobagi, în sensul Evului Mediu, cât ei erau ipotecari de pămând. Apoi, trebuie făcută distincția între un ”mortmain personal” și un ”real mortmain”, predominant în estul Franței. În primul caz, copiii, dacă nu locuiesc cu părinții lor, nu pot moșteni niciuna dintre proprietățile lor. În acest din urmă caz țăranul este supus patrimoniului numai pentru bunurile ipotecabile pe care le deține.
Este adevărat că sistemul ”mortmain” a fost păstrat până la Revoluție, în ciuda energicei campanii pe care Voltaire a întreprins-o în favoarea iobagilor din Mont-Jura. În 1779, Necker a desființat mortmain-ul pe moșiile regale și în întregul regat. Dar seniorii nu au imitat exemplul dat de guvern. Sistemul de proprietate asupra pământului, ”mortmain” a continuat până la Revoluție, dar numai ca excepție, imensa majoritate a țăranilor fiind liberi.
Fermieri și „Métayers”
Țăranii, deși s-au bucurat de libertate deplină, nu au format, totuși, o clasă, deoarece nu toți aveau aceeași cantitate de proprietate. Au fost unii care au putut trăi exclusiv din cultivarea câmpurilor.
Ei au fost cei care și-au mărit deținerile, au profitat de compensări și, în timpul Revoluției, au profitat de vânzarea de terenuri către proprietatea națională, de stat. Dar majoritatea țăranilor nu dețineau suficient teren pentru a le permite să trăiască astfel.
Dacă aveau ceva capital, deveneau fermieri sau ”metayers”, formând cooperative care, de fapt, luau pământul pentru a-l lucra ”în parte”, dar la comun. Cei mai săraci s-au angajat ca zilieri sau servitori. Multi dintre țăranii proprietari desfășurau un comerț profitabil, fiind negustori, morari, hangi sau meșteșugari (zidari, dulgheri, croitori, țesători).
Astfel extinderea ruralului explică dezvoltarea industriei locale. Însă, clasa muncitorilor agricoli zilierii nu a avut niciodată importanță în Franța, pe care o avea în Anglia.
Nobilii nu își lucrau pământurile
Exploatarea pe scară largă nu exista în Franța. Nobilii înșiși nu cultivă pământurile pe domeniului lor și nici nu le-au închiriat contractanților capitalisti sau fermierilor, ca în Anglia.
Țăranii au fost cei care, în calitate de chiriași sau metayers (cooperatori), au cultivat marea majoritate a terenurilor aparținând claselor privilegiate. Mărimea parcelelor de pământ cultivate de fapt variază infinit ca întindere. Unele aveau zece sau douăzeci de hectare, dar altele erau simple grădini mici, care conțineau doar mici fâșii de pământ.
În general terenurile cultivate erau destul de mici, iar distribuția fermelor corespundea distribuției terenului. Închirierea pe baza unei împărțiri egale a culturilor sau agricultura cooperativă (métayage), destul de rară astăzi, pare să fi fost practica generală în al XVIII-lea secol, mai ales în provinciile mai sărace, unde țăranii nu aveau nici capital, nici stoc. Acesta a fost cazul predominant în regiunile centrale și sudice.
Cooperatorii erau în situații jalnice
Este adevărat că, pentru aproximativ jumătate din terenurile închiriate în Bretania și Lorena, fermierul a trebuit să dea proprietarului care i-a avansat sămânța și stocul, jumătate din recoltă, uneori chiar mai mult, în funcție de forma de închiriere, ca de exemplu cea utilizată în Bretania Superioară, unde chiria în bani a fost adăugată la chiria în natură (bail à détroit).
Prin urmare, métayer-ul (cooperatorul) era adesea într-un condiție jalnică, așa cum mărturisește Arthur Young în ”Călătorii în Franța”: ”Întrucât chiriașii nu mai au nimic de oferit decât puterea brațelor, ei sunt mai mult la mila proprietarului, decât dacă ar avea unele mijloace”.
Condițiile economice și sociale în Franța în timpul secolului al XVIII-lea au făcut, de fapt, ca aceștia să se mulțumească cu un profit mai mic decât dobânda asupra capitalului. Young explică, de asemenea, că mulți dintre fermierii cooperatori erau într-o situație atât de nenorocită, încât erau obligați să își împrumute hrana de subzistență de la proprietar, până la următoarea recoltă a fost recoltată.
Sistemul de închiriere a terenurilor agricole
Starea fermierilor obișnuiți pare să fi fost oarecum mai bună. Închirierea terenurilor, efectuată pentru trei, șase sau nouă ani, prevedea plata unei sume fixe de bani, la care s-au adăugat însă plăți în natură și diverse forme de muncă obligatorie.
Sistemul de închiriere a fost predominant în nordul Franței, unde agricultura și exploatările au fost mai considerabile decât în altă parte. Acesta a fost cazul provinciilor Artois, Picardia, Vexin și Beauce. În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea au fost exploatate ferme în lanțuri (cooperative).
Aceste lanțuri, foarte avantajoase pentru proprietari, ale căror venituri au crescut, i-au scos din păcate din circuit pe mulți dintre fermierii mai puțin prosperi și au sporit antagonismul dintre cultivatorii bogați și cei săraci.
O împrejurare la care a contribuit și ea la nenorocirea fermierilor mici a fost creșterea foarte rapidă a prețurilor fermelor, în special în a doua jumătate a secolului XVIII. Este adevărat că în aceeași perioadă a crescut și prețul mărfurilor. Dar aceasta a fost doar o compensare insuficientă, pentru cât timp prețurile la alimente au crescut adesea cu 100 %. În acest fel, proprietarii au reușit să adauge un profit considerabil.