Exploatarea pe aşternut permanent este o metodă mai puţin costisitoare, în ceea ce priveşte amenajarea interioară a halei destinate creşterii păsărilor. Totodată, constituie un test riguros pentru crescători; realizarea tuturor factorilor de confort şi microclimat ce influenţează derularea procesului de creştere.   Duşmani ai aviculturii: umiditatea însoţită de frig   Aşternutul reprezintă elementul de bază, calitatea acestuia condiţionând calitatea atmosferei interioare. Pregătit cu câteva zile înainte, uscat (pentru a evita producerea prafului) aşternutul evită astfel existenţa mirosurilor anormale. Formarea aşternutului permanent impune următoarele operaţii: -         aşternerea unui praf de var, gros de 2-3 mm, direct pe pardoseală; -         aşezarea materialului ales pentru aşternut, în strat de 5-8 cm, urmând să fie lăsat în repaus timp de 5-7 zile; -         afânarea zilnică, până la fund, timp de 7-10 zile, cu adăugarea unui nou strat de 2-3 cm; -         dacă există posibilitatea formării unei cruste, se intervine mai curând decât perioada stabilită pentru a fi lăsat, ulterior; în repaus (3-5 zile); -         continuarea afânării stratului superficial, lăsându-se restul spre fermentare şi degajare a căldurii; -         adăugarea de aşternut proaspăt, în strat de 2-5 cm, la anumite intervale, în funcţie de mediul din hală şi starea vremii.   Aşternutul din hală trebuie păstrat, în principiu, permanent uscat, fără degajări de praf sau amoniac. Chiar în limite admise, când este uşor suportat de om, este dăunător păsărilor, provocându-le afecţiuni respiratorii şi leziuni oculare. Este unul dintre motivele pentru care cele mai mici urme de amoniac trebuie îndepărtate.   Prezenţa degajărilor de amoniac poate fi evitată prin îndepărtarea porţiunilor umede din aşternut şi din jurul adăpătorilor, prin menţinerea unei densităţi optime.   Pentru toate acestea, materialul pentru aşternut trebuie să aibă o hiraoscopicitate ridicată, o mare capacitate de absorbţie, să fie ieftin şi uşor de procurat. Deoarece aşternutul permanent are calitatea autoîntreţinerii, acesta trebuie păstrat în strat suficient de gros (25-35 cm) şi cu o umiditate corespunzătoare (20-30%). Dacă stratul de aşternut este prea subţire, riscă să se deterioreze prin fărâmiţare, iar dejecţiile produse de păsări devin treptat predominante. În condiţiile de uscăciune avansată din timpul verii şi datorită ventilaţiei puternice, umiditatea aşternutului scade la 18% (uneori la 12%), făcând ca acesta să devină prăfos.     Praful din aşternut este, în fapt, reprezentat de dejecţii uscate, care se ridică în atmosferă şi sunt inspirate periculos de păsări. Infecţiile şi iritaţiile cauzate de praful respirat cauzează afecţiuni ale pielii, ochilor, mucoaselor nazale şi căilor respiratorii.   Iarna, efectul poate fi şi mai neplăcut; când umiditatea atinge valori de 30-40%, procesele fermentative se accentuează, degajarea de amoniac devenind foarte puternică. Fiind un gaz mai uşor decât aerul, amoniacul are tendinţa de a urca, de a nu se instala în zona inferioară a adăpostului, unde se află păsările. Dacă umiditatea relativă a aerului din hală creşte însă (normal, concomitent cu umiditatea din aşternut), amoniacul nu se mai ridică rămânând în zona inferioară, expunând astfel păsările aflate în acel spaţiu la acţiunea lui nocivă.   În acest stadiu, crescătorul poate să intervină corectiv prin: -         răscolirea puternică a aşternutului, pentru distrugerea crustei formate şi pentru aerisirea lui; -         îndepărtarea din adăpost a porţiunilor de aşternut foarte umed, din jurul adăpătorilor sau de lângă pereţi; -         incorporarea de praf de var şi superfosfat în aşternut, în cantităţi de 150-200 g/mp; -         completarea stratului cu noi cantităţi de aşternut uscat şi amestecarea acestuia cu cel existent, pentru aducerea umidităţii la valori normale.   Dacă se ignoră aceste măsuri, umiditatea poate ajunge la peste 40%. În aceste condiţii, fermentarea încetează, crusta rece şi umedă se îngroaşă, iar microclimatul din adăpost este total compromis. Trebuie însă avut în vedere că şi un aşternut gros se poate deteriora, îndeosebi în timpul iernii, dacă pierderile de apă sunt mari, încărcătura de păsări pe mp este prea ridicată, iar ventilaţia este insuficientă.     În situaţiile în care, din motive diverse, nu putem efectua întoarcerea săptămânală a aşternutului, putem încredinţa această operaţiune găinilor, obişnuindu-le ca, în fiecare după amiază, după ouat, să le împrăştiem în aşternut o cantitate mică de grăunţe (cca 5 g ovăz, orz, grâu/găină), pe care le scădem din raţia zilnică. Găinile vor aştepta cu interes ora de administrare, căutându-le cu multă atenţie în aşternut, pe care îl vor răscoli puternic cu ghearele.   Calea principală  de eliminare a excedentului de umiditate din aşternut rămâne ventilaţia, o scădere excesivă a ratei acesteia ducând la o umezire lipsită de confort aviar a aşternutului, deteriorând condiţiile de microclimat din adăpost. Trebuie deci reţinută o lege cu greutate a aviculturii; umiditatea, însoţită de frig, este cel mai mare duşman al păsărilor. Dacă avem de ales între frigul uscat şi cel umed, îl vom evita pe cel umed, cel care subminează sănătatea şi producţia păsărilor.   Aşternutul, “scutecele” tineretului avicol Unii crescători de pui nu oferă importanţa cuvenită, acestui factor important în creşterea puilor crescuţi în hală. Cel mai utilizat material pentru aşternut, la acest nivel, este talaşul. Criteriile de alegere sunt: să fie talaş de la abric, nu rumeguş fin (de la banzic, şlaif, gater, etc). Rumeguşul fin, prăfos, nu are capacitate mare de absorbţie fiind, în plus, mâncat de către puii mici. Este unul dintre motivele principale şi stricte pentru care talaşul nu trebuie să fie prăfos.   La introducerea în hală, se împrăştie uniform, în general într-un strat de 7 cm, vara şi 10 cm, iarna. Ulterior, se face o dezinfecţie sau (de preferat) o termonebulizare. Unii fermieri încălzesc hala înaintea introducerii rumeguşului; oricum, pardoseala trebuie să fie uscată. Dar dacă talaşul este totuşi introdus într-un spaţiu cu umiditate instabilă, se va trece la încălzirea acestuia până la uscare.   Hrănitorile trebuie îngropate în talaş, astfel încât puiul să aibă acces cât mai uşor la furaj. Acest lucru se verifică obligatoriu la fiecare hrănitoare în parte. Paiele, tocate sau întregi sunt folosite îndeosebi în sudul ţării, unde procurarea rumeguşului este mai anevoioasă.   Paiele de orz, mai moi, sunt cele mai bune elemente pentru aşternut, cele de grâu (cu tijele groase, lemnoase) nefiind prielnice pentru absorbţia umezelii din hală. Tocarea paielor se face imediat după recoltat-treierat, fără să existe riscul unei ploi, care le-ar face inutile.   Sunt de preferat baloţii mici, legaţi cu sârmă, fiind acceptaţi şi cei mari, rotunzi, pentru care este necesar un utilaj de introducere în hală. Coaja de floarea soarelui este şi ea indicată pentru aşternut (excelentă, în combinaţie cu talaşul), cu condiţia să fie foarte bine uscată. Nu este recomandată uscarea cojilor de floarea-soarelui prin răscolire cu furca sau grebla, uscarea fiind doar parţială.