Standardizarea calității cărnii reprezintă una dintre provocările majore ale industriei alimentare, într-un context marcat de cerințe din ce în ce mai stricte din partea autorităților și a consumatorilor. În România, unde coexistă ferme industriale și mici exploatații tradiționale, uniformizarea calității produselor este dificilă, dar esențială pentru accesul pe piețele externe și pentru încrederea consumatorilor.

Standardele europene, cum ar fi EN ISO 22000 sau IFS Food, oferă un cadru general, însă implementarea lor necesită investiții semnificative în infrastructura de procesare, control și trasabilitate. Diferențele dintre operatorii mari și cei mici se reflectă în capacitatea de a menține parametri constanți ai produselor: conținutul de grăsime, consistența, culoarea sau pH-ul cărnii.

Una dintre provocările-cheie este lipsa de laboratorare standardizate accesibile în zonele rurale, ceea ce determină uneori abateri calitative greu de detectat la timp. În plus, lipsa unui sistem unitar de clasificare a carcaselor afectează transparența și echitatea în tranzacții.

Pentru procesatori, menținerea unui standard de calitate presupune colaborarea strânsă cu fermierii, aplicarea unor criterii clare de selecție la recepția materiei prime și utilizarea unor echipamente moderne de măsurare și monitorizare. În același timp, educarea personalului și auditarea internă periodică devin esențiale.

Implementarea standardizării pe scară largă nu este doar o obligație legală, ci și o oportunitate de a crește competitivitatea sectorului cărnii românești pe piața internă și externă. Un cadru coerent și sprijinit de politici publice poate accelera acest proces și poate contribui la profesionalizarea lanțului alimentar.

(Foto: Freepik)