De-a lungul depozitării prin însilozare, au loc în masa furajelor procese biologice şi biochimice, substanţele nutritive din nutreţuri suferind o serie de modificări cauzate de producerea şi degajarea dioxidului de carbon, de acţiunea microorganismelor şi de respiraţia plantelor. Sunt motive care determină producătorii şi autorităţile veterinare să ia toate măsurile necesare pentru a se asigura că furajele şi materiile prime furajere sunt controlate oficial, cel puţin prin testare randomizată, în vederea îndeplinirii condiţiilor stabilite de normele sanitare veterinare. Însilozarea – etape, avantaje, tipuri de siloz Conservarea prin însilozare a furajelor reprezintă efectul interacţiunii unei multitudini de condiţii: prezenţa/înmulţirea bacteriilor acido-lactice în timpul însilozării, conţinutul în apă al plantelor de-a lungul acestui proces, conţinutul în glucide al plantelor însilozate s.a. Nutreţul realizat prin însilozare are o structură asemănătoare boabelor uscate de orz sau porumb, deficitul nutritiv fiind situat sub 10 procente, limită ce nu poate fi atinsă exclusiv prin uscare artificială. Se disting, după conţinutul de apă, trei grupe de silozuri conservate: semifânul, silozul şi semisilozul. Trebuie menţionat că, în câmp şi în decursul preparării, pierderile de substanţe nutritive ale acestor elemente sunt diferite, avantajele furajării cu nutreţuri însilozate fiind: -posibilitatea consevării nutreţurilor verzi, cu pierderi minime; -apropierea alimententaţiei hibernale de cea din timpul verii; -facilitarea recoltării plantelor în momentul optim de dezvoltare, aproape indiferent de condiţiile atmosferice; -influenţa favorabilă asupra sănătăţii animalelor şi a producţiei de lapte. Tipurile de siloz folosite în practica creşterii bovinelor sunt cele verticale (turn, baterie), cele orizontale şi baloţii de furaj însilozat:

1. Silozul turn poate fi realizat din metal, plastic, beton sau lemn, dar este costisitor necesitând utilaje speciale de încărcare, descărcarea putându-se realiza manual sau mecanizat.
2. Silozul baterie este avantajos pentru exploataţiile cu un număr redus de animale, necesitând o mecanizare minimă, încărcarea şi descărcarea putându-se realiza manual. Datorită volumului relativ mic, precum şi a posibilităţilor limitate de mecanizare, utilizarea devine greoaie în cazul existenţei unui număr mare de animale.
3. Silozurile orizontale sunt: de suprafaţă, cu/fără pereţi protectori, semiîngropate (sub formă de tranşee – 2/3 sub pământ, 1/3 deasupra), îngropate (tranşee cu nivelul superior la nivelul solului).
4. Baloţii de furaj însilozat reprezintă rezultatul presării furajului aflat în stadiul optim de însilozare şi balotării prin învelire cu folie de plastic. Aceasta din urmă împiedică accesul aerului în interior şi contribuie la păstrarea calităţii furajului

Monitorizarea în intervalul depozitare – distribuire Materiile prime furajere pot fi puse în circulaţie numai dacă conţinutul lor în unele substanţe sau produse, excluse din reţetare prin norme sanitare veterinare, nu depăşeşte limitele maxime stabilite. În cazul în care conţinutul în aceste substanţe depăşeşte (minim-limitat) nivelurile stabilite de normele referitoare la materiile prime furajere, nutreţurile pot fi puse ulterior în circulaţie numai dacă: a)     sunt destinate utilizării exclusive de către fabricile care îndeplinesc condiţiile de autorizare şi înregistrare sanitară şi de către operatorii intermediari în domeniul nutriţiei animale; b)     sunt însoţite de un document care atestă:

1. că materiile prime furajere sunt destinate fabricării furajelor combinate;
2. că materiile prime furajere nu pot fi administrate neprocesate animalelor;
3. conţinutul unor substanţe sau produse în materiile prime furajere.

După recoltare, procesele biologice se caracterizează prin schimbările stabilite de continua respiraţie a celulelor, pe timpul existenţei aerului în masa furajeră. Astfel, glucidele solubile sunt oxidate, din acest proces rezultând dioxid de carbon, apă şi energie. La furajele leguminoase, al căror conţinut în celule hidrosolubile este mai mic, este mult mai importantă pierderea energiei, rămânând disponibilă (în urma degradărilor datorate respiraţiei) o cantitate prea mică de zaharuri care să poată fi metamorfozată în agentul conservant al nutreţurilor: acidul lactic. Cu cât masa furajului este mai afânată, durata procesului de respiraţie este mai mare fiind de 12 ore ( la furajul bine tocat şi tasat), extinzându-se peste o lună, la furajul întreg, netasat. După epuizarea oxigenului existent în aerul din siloz, se derulează respiraţia intracelulară. Simultan cu eliberarea unei cantităţi importante de căldură, are loc procesul care duce la formarea de apă, dioxid de carbon, acizi graşi, metan şi cantităţi mici de alcool. Acest proces încetează după moartea celulelor, urmare a cumulului de dioxid de carbon. Atunci când nu este urmărită stoparea procesului de respiraţie în siloz, iar temperatura depăşeşte 60-70 de grade Celsius, furajele se caramelizează şi îşi pierd suculenţa. În acelaşi timp, substanţele proteice ajung greu digerabile (urmare a coagulării). Nu de puţine ori apare pericolul de încingere a nutreţurilor, chiar de autoaprindere. După moartea celulelor, debutează procesele biochimice, printr-un proces care înlesnesneşte dezvoltarea microorganismelor favorizante fermentaţiei: producerea plasmozei. Preponderenţa unei anumite fermentaţii este legată de mai multe elemente, un rol definitor avându-l absenţa/prezenţa oxigenului, reacţia mediului şi conţinutul în glucide solubile al plantelor însilozate. Fermentaţia lactică transformă glucidele în acid lactic şi cantităţi minime de acid acetic, propionic, formic şi succinic, reacţia fiind produsă de bacteriile lactice Streptococcus, Leuconostoc, Pediococus sau Lactobacillus. În procesele biochimice, fermentaţia lactică prezintă cea mai mare importanţă, elementul conservant, de care depinde calitatea nutreţului însilozat, fiind acidul lactic. Bacteriile lactice tolerează un mediu acid mai pronunţat decât bacteriile butirice, limitându-se la un pH mai mic de 4,5. La aceste valori, îşi încetează activitatea bacteriile de fermentaţie butirică, împreună cu celelalte bacterii care produc fermentaţii secundare nedorite. Mucegaiurile nu suportă anaerobioza, cu toate că se dezvoltă până la reacţii ale mediului corespondente unui pH situat între 1,2 şi 1,8. Deoarece conţinutul în glucide solubile are rolul cel mai însemnat, este indspensabil un raport între aceste două grupe de substrat. Tehnice şi tehnologice ale însilozării Crearea mediului anaerob, favorabil bacteriilor acido-lactice şi totodată neprielnic microorganismelor care produc microorganisme nedorite, reprezintă condiţia principală impusă unei bune depozitări a masei însilozate. Anaerobizarea se realizează prin mărunţirea (tocarea) plantelor la dimensiuni stabilite, urmată de tasarea compactă şi permanentă. La silozurile de suprafaţă, anaerobizarea se produce cu ajutorul unor prelate speciale din plastic, care înlesnesc extragerea aerului cu pompe de vid. Când indică producţia maximă din punct de vedere cantitativ şi o prezenţă maximă a conţinutului de substanţe nutritive, plantele se recoltează. În funcţie de nutreţul conservat pentru care se optează (semisiloz, siloz, semifân) umiditatea plantelor este limitată voluntar la 60-70% sau mai puţin. Dintre metodele de însilozare cunoscute se remarcă însilozarea cu ajutorul aditivilor, însilozarea la rece şi însilozarea la cald, alegerea fiind legată de compoziţia materialului vegetal. Pentru plantele bogate în glucide solubile, cu un conţinut mare de apă (peste 70%) se aplică însilozarea la rece (obişnuită). Acelaşi tip de însilozare este practicat pentru conservarea plantelor greu însilozabile, ridicându-se nivelului glucidelor solubile prin adăugare de nutreţuri bogate în zaharuri. Materia primă este recoltată cu combine speciale, care execută tăierea şi mărunţirea fină (prin tocare), aşezând apoi materialul în siloz, pe straturi succesive. Datorită pierderilor de substanţe nutritive digestibile (nivelul ajungând la 20-30%), însilozarea la cald reprezintă o metodă mai puţin aplicată. La valori situate peste 30 de grade Celsius (limită la care începe stimularea dezvoltării bacteriilor de fermentaţie butirică), însuşirile organoleptice ale nutreţurilor se înrăutăţesc, calitatea fiind inferioară însilozării la rece. Furajelor sărace în glucide solubile le este prescrisă însilozarea cu ajutorul aditivilor. Diferenţa faţă de celelalte tehnologii de însilozare este făcută de adăugarea la nutreţuri a diverşi aditivi. Procesul are drept scop scăderea acidităţii din masa însilozată (pH situat sub 4,5) şi/sau ridicarea limitei de zaharuri fermentabile. Ioan Şerbănescu