Stabilirea nivelului de cupru în furaje poate fi esențială în obținerea unei producții de carne de calitate. Element indispensabil organismului animal, cu o concentraţie de 1,4-2,5/kg, cuprul are un important rol biologic, fiind complex din punct de vedere structural şi funcţional. Pentru animalele de fermă, furajele reprezintă sursa principală de cupru, cu condiţia ca acestea să conţină minimum 7-10 ppm din substanţa uscată.

Factor influent al procesului de nutriţie Cerinţele nutriţionale ale unui animal variază în funcţie de talie, vârstă, sex, productivitate s.a. Alimentaţia sa trebuie să satisfacă însă nevoia de aminoacizi, minerale, vitamine şi oligoelemente. Ideea echilibrării regimului de furajare a animalelor din fermă nu este nouă. De-a lungul anilor, descoperirile făcute în domeniul fiziologiei şi biochimiei au condus la eliminarea furajării empirice, iar rezultatele cercetărilor referitoare la aminoacizi, vitamine şi oligoelemente şi-au găsit mai repede aplicabilitatea în furajarea animalelor decât în alimentaţia oamenilor. Reglementările Comunităţii Europene încadrează foarte strict utilizarea cuprului în compoziţia hranei animalelor de fermă existând, de asemenea, o listă oficială în acest sens. Autorizarea folosirii cuprului este stabilită de analiza de netoxicitate şi pe baza unor testări efectuate, care demonstrează eficacitatea folosirii. Reglementările indică, alăturat limitelor, calitatea elementului, condiţiile de folosire, dar mai ales dozele eficiente şi optime, fără risc de toxicitate pentru animale, mediu, dar şi pentru persoanele care îl folosesc în scopul fabricării nutreţurilor combinate. La calcularea conţinutului maxim de oligoelemente autorizat în furaje, trebuie să se ia în considerare nu numai nevoile fiziologice şi psihologice ale animalelor, ci şi alte aspecte, precum cerinţele medii şi variabilitatea cerinţelor privind regimul de hrană, necesitatea de a satisface nevoile celor mai mulţi membri ai populaţiei animaliere şi ineficienţele posibile în utilizarea elementelor nutritive.   În nutriţia minerală, pentru a defini aportul unui element esenţial într-o raţie alimentară, trebuie răspuns, în primul rând, la întrebările cât? şi în ce formă? Marea dificultate în găsirea răspunsurilor la aceste întrebări se datorează faptului că recomandările trebuie să se integreze strâns în complexul de factori care influenţează procesul de nutriţie: complexitatea raţiei şi a resurselor minerale, nivelul energetic al hranei, temperatura ambiantă şi factorii de stres.   Nutriţionişti consideră că este nevoie de o marjă de siguranţă între necesar şi practică, recomandând o risipă economică de elemente minerale. Lipsa datelor experimentale, care să fundamenteze diferite sisteme de recomandări, a dus la apariţia unor diferenţieri  în noţiunile de cerinţă, recomandare şi suplimentare. De obicei raporturile recomandate şi indicate în tabele, pentru fiecare specie şi categorie de animale, reprezintă un multiplu de 2-5 ori al valorii cerinţelor determinate.   La elementele minerale esenţiale, există cerinţe de întreţinere şi producţie clar stabilite pentru aproape toate speciile, făcând astfel să existe simultan şi preocuparea nutriţioniştilor de a asigura atingerea cerinţelor prin includerea amestecurilor de săruri ale acestor minerale în nutreţurile combinate. Dintre oligoelementele a căror intervenţie în metabolism a fost dovedită de mulţi ani, cuprul ocupă un loc central, deşi mecanismele prin care acţionează nu sunt complet lămurite în intimitatea lor, nici în prezent.   Rolul cuprului în organismul animal Primele indicii privind rolul esenţial al acestui element au fost studiile asupra anemiei, aplicate pe şobolani (1982). Cercetările ulterioare au confirmat aspectele iniţiale evidenţiind rolul biologic al cuprului la alte animale. În sânge cuprul circulant se află, în majoritate, sub formă de complexe cupro-proteice, fracţiunea ionică fiind extrem de redusă. În eritrocite, a fost izolată eritrocupreina, care conţine 0,3% cupru. Captarea cuprului de către eritrocite este dependentă de concentraţia plasmatică. Cea mai mare parte a cuprului plasmatic se găseşte sub formă de ceruloplasmină, sinteza acestuia având loc în ficat; poate fi antagonizată şi inhibată de argint, cadmiu, molibden, zinc, seleniu etc.   Cuprul intră în structura a numeroase enzime, care au rolul de a transporta superoxidul în oxigen şi peroxid, denumite superoxid dismutaze, ca hemocupreină, hepatocupreină, cerebrocupreină, eritrozincupreină, citocupreină. Aceste enzime au permis adaptarea organismelor la aerobioză şi le protejează de efectele toxice ale oxigenului.   Rolul cuprului în hematopoeză reprezintă una dintre cele mai importante funcţii ale cuprului (intervenţia în hemoglobinoformare şi eritroformare). Un nivel de cupru plasmatic de 0,10-0,20 mg/l la porc este considerat limita minimă pentru o hematopoeză normală. Chiar nivelele menţinute timp îndelungat duc, ca şi cele mai scăzute decât acestea, la anemii cu sfârşit letal. Unii autori constată că, în cazul carenţei în cupru, se instalează anemia şi scăderea activităţii ceruloplasminei plasmatice, iar coaja ouălor de găină diferă ca formă şi mărime. În membranele cojii există multă lizină, întrucât cuprul, acţionând probabil la fel ca în ţesutul conjunctiv, duce la acumularea lizinei. Tipul anemiei cupriprive este diferit, în funcţie de specie: la iepuri şi porci, anemia este hipocromă, microcitară, greu de deosebit de anemia feriprivă; la bovine şi ovine, anemia este hipocromă, macrocitară; la pui, este normocromă şi normocitară.   Rolul cuprului în stabilirea proteinelor ţesutului conjunctiv şi în menţinerea integrităţii pereţilor vasculari este exprimat în vasele sangvine ale animalelor cu carenţe, îndeosebi la pui, scoţând la iveală deficitul de elastină, care poate fi atât de sever încât să ducă la rupturi vasculare. Deficitul de cupru este corelat cu modificări osoase de tip scorbutic sau osteoporotic, precum şi cu întârzierea calcificării oaselor la tineret. Cuprul în alimentaţie este esenţial şi pentru mielinizare, datorită faptului că, prin citocromoxidază, el stimulează sinteza de fosfolipide de alte lipide mielinice.   Rolul cuprului în manifestarea simţului gustului este posibil datorită încorporării lui într-o cuproproteină, care acţionează la nivelul papilelor gustative determinând senzaţia de gust.   Cuprul are rol în fertilitate; carenţa de cupru determină subestrul la vaci, scăderea ouatului şi reducerea procesului de ecloziune până la zero, la păsări.   Cuprul stimulează sporul de creştere la purcei şi la puii broiler, fiind totodată implicat în integritatea miocardului. Deficitul de cupru determină, la bovine, alterări miocardice, mergând până la fibroza miocardică, în timp ce la păsări provoacă hipertrofie cardiacă. Există date care sugerează că suficienţa de cupru este importantă pentru imunogeneză, stimulând formarea anticorpilor; pe de altă parte, cuprul stimulează efectul anticarcinogen al unor citostatice cunoscute. Cuprul din sânge împiedică coagularea, prin transformarea calciului într-o formă dializabilă, iar efectul bactericid şi fungitiv al cuprului în organism este pozitiv.   Interrelaţii ale cuprului În condiţii naturale, interelaţionările cuprului sunt de cele mai multe ori multiple şi pot fi investigate numai prin analize atente a tuturor factorilor implicaţi:

• fierul şi cuprul sunt esenţiali în hemoglobinogeneză, în general în hematopoeză,
• excesul de zinc diminuează depozitul hepatic de cupru şi reduce activitatea ctocromoxidazei, concomitent cu creşterea cuprului plasmatic, pe seama celui metabolizat în ficat;
• corelaţia dintre cupru şi cobalt este cunoscută în boala de coastă la bovine;
• calciu în exces inhibă absorbţia de cupru, prin creşterea pH-ului mediului digestiv al animalelor;
• depozitul hepatic de cupru constituie o rezervă considerabilă şi un sistem de neutralizare a cuprului în exces;
• antagonştii cuprului sunt molibdenul, sulful, cadmiul, zincul, fierul, cobaltul, plumbul, tiocianaţii, sulfaţii;
• antagonismul dintre argint şi cupru; se observă că administrarea de argint agravează carenţa la pui, dar nu o provoacă. De asemenea, dintre toţi antagoniştii cuprului, argintul produce cea mai severă depresiune a ceruloplasmei.

Relaţiile dintre cupru şi vitamine explică de ce vitamina A creşte concentraţia hepatică a cuprului şi scade pe cea intestinală, vitamina D deplasează cuprul din ficat în oase, iar vitamina C în raţie accentuează efectele carenţei de cupru. Rolul fiziologic al cuprului, component al ceruloplasminei, constă în participarea la hematopoeză, condiţionând absorbţia şi utilizarea fierului în sinteza porfirinei III, a hemului şi a enzimelor cu fier. În absenţa cuprului, se constată apariţia unei anemii, care nu cedează la administrarea fierului, ci numai prin asocierea Fe-Cu.   Deficitul şi excesul de cupru Terapeutica nutriţională a fost, în mare măsură, îndreptată spre recunoaşterea şi corectarea deficienţelor de nutriţie. În prezent, este evident că pierderea echilibrului homeostatic dintre elementele nutritive poate avea un efect negativ asupra sănătăţii animalelor. O pierdere a acestui echilibru vital, în special între oligoelemente, poate duce la deficienţe subclinice cu impact major asupra productivităţii animalului şi implicit asupra economiei fermierului. Cuprul are rol în formarea şi maturarea hematiilor, datorită faptului că înglobează fierului inhemoglobina.   Deficitul de cupru în organismul animal conduce la scăderea resorbţiei intestinale şi a mobilizării tisulare de fier, instalând inevitabil anemia hipocromă. Deficitul de cupru se manifestă la rumegătoare prin simptome caracteristice: decolorarea părului, tulburări cardiace, alte tulburări organice sau boli. Astfel, se pot întâlni: tulburări de reproducţie, stagnări în creştere, inapetenţă, cahexie, anemie, defecte de aplomb, rahitism, şchiopături, dispnee, diaree, tuberculoză, leucoză, fibroză miocardică, ataxie, hemoragii etc. De asemenea, deficitul de cupru în hrana animalelor determină scăderea bruscă a producţiei de carne. Rezistenţa animalelor la carenţele de cupru depinde de specie: mai sensibile sunt ovinele, la care se întâlnesc şi boli specifice (boala de coastă, boala lânii de sârmă), iar mai rezistente sunt păsările şi cabalinele. De altfel, carenţa de cupru se întâlneşte îndeosebi la ovine, dar apare destul de des şi la celelalte specii: bovine, caprine, suine, păsări, ca urmare a aportului alimentar insuficient. Carenţele grave şi prelungite de cupru pot provoca moartea animalelor. În principal, prevenirea carenţelor poate fi realizată prin:

• asigurarea cerinţelor de cupru şi a unor aporturi optime cu alte elemente minerale;
• recoltarea furajelor în faze optime, limitarea utilizării celor preparate, în special a celor sărace în cupru;
• folosirea boabelor de leguminoase şi a nutreţurilor combinate bogate în acest microelement;
• evitarea folosirii excesive a îngrăşămintelor chimice, în special a celor azotoase;
• limitarea hrănirii cu furaje sărace în cupru, cum sunt paiele şi porumbul sau cu nutreţuri provenite din zone sărace în cupru;
• evitarea elementelor antagoniste cuprului, care determină blocarea metabolică a acestuia.

Manifestările primare ale animalelor cu carenţă în cupru se remarcă prin: subdezvoltări corporale, tulburări primare locomotorii (ataxia enzootică, paliditatea mucoaselor, tahicardie, polipnee, modificări ale hemogramei, reducerea numărului de eritrocite, a cantităţii de hemoglobină, a hematocritului), reducerea normoblastilor maturi, apariţia în număr mare a formelor imature. În zonele în care solul este sărac în cupru sau în situaţia în care raţia furajeră este alcătuită din componente sărace în acest element, se vor introduce în alimentaţie elemente bogate în cupru, fier şi vitamine. Astfel, se va rezerva animalelor predispuse la carenţă în cupru, o raţie complexă şi completă ce asigură necesarul de proteine, minerale, vitamine şi aminoacizi, prin care se va stimula eritropoeza, prevenindu-se astfel apariţia anemiei. În stadiul actual al cunoştinţelor ştiinţifice şi tehnice, se poate ajunge la concluzia că se impune limitarea şi buna gestionare a conţinutului de cupru autorizat, în furaje, pentru o mai mare conformitate cu cerinţele comunităţii europene, în special pentru satisfacerea necesităţilor nutriţionale şi pentru diminuarea efectelor negative pe care le au limitele neconcludente ale oligoelementelor. Incidenţa crescută a carenţei de cupru se întâlneşte îndeosebi la animalele de păşune, fiind sub influenţa condiţiilor legate de sol şi climă, dar carenţa de cupru este tot mai frecvent demonstrată la porci şi păsări, animale pentru care se prepară raţii speciale, pentru că raţiile tradiţionale conţin, la aceste specii, cantităţi insuficiente de cupru. Se formează astfel echilibrul acţiunii biocatalitice esenţiale oferit de cupru la intervenţia acestui element în metabolismul hemoglobinei, pentru a favoriza înglobarea fierului în hemoglobină şi, prin aceasta, geneza şi maturarea eritrocitelor. De exemplu, ca urmare a carenţei în cupru, la pui se constată o anemie normocromă şi normocitară, semnele acesteia constând în reducerea normoblaştilor maturi şi apariţia unui număr foarte nare de forme imature, expresie sigură a perturbării unei maturări a eritrocitelor. La păsări, cuprul influenţează structura arterelor; puii carenţaţi prezintă o aortă mai voluminoasă, bogată în hexamină şi hidroxiprolină, cu scăderea procentului de elastină şi creşterea cantităţii de azot. Rezerva de cupru la pui scade de la 5,2 mg/100SU hepatică, la ecloziune, la 0,71-1,55 mg la vârsta de 30 zile, demonstrându-se astfel că puii nu fac stocaj de cupru în ficat. Un alt fenomen întâlnit în insuficienţa de cupru este acela al deformărilor osoase, independente de subţierea corticalei, îngroşarea cartilajelor de creştere, reducerea trabeculelor osoase şi aspecte de osteoporoză de grad mijlociu.   Excesul de cupru apare mai rar, în cazul folosirii furajelor care provin din plante tratate cu fungicide pe bază de cupru, a dozelor prea mari sau a concentraţiilor normale în cupru, dar necorespunzătoare în prezenţa altor elemente minerale, îndeosebi molibden. Hipercuproza se manifestă prin intoxicaţii, tulburări în activitatea microsimbionţilor, apatie, anorexie, pierdere în greutate, icter hemolitic etc. Cele mai sensibile sunt oile, în special mieii. Doza letală de cupru diferă în funcţie de specie: taurine 100 mg/cap/zi, ovine 20-25 mg/cap/zi, porcine 200 mg/cap/zi şi păsări 300 mg/cap/zi. (Acest articol a fost publicat în ediția tipărită cu numărul 30, a revistei Fabrica de Carne)