Laptele şi şarpele; ce alăturare! Cu toate acestea, nu numai că încă mai este posibilă prin cine ştie ce ungher de cătun azvârlit în colţ de ţară dar, mii de ani, şarpele de lapte a păzit casele dacilor iar, mai apoi, casele românilor. Poate v-aţi mira, dar semnatarul acestor rânduri a apucat să vadă aşa ceva în copilărie, chiar în casa bunicilor săi din Vlaşca. Ţinut cu mare grijă sub talpa casei sau, mai curând, sub pragul casei,  Şarpele de Lapte era numai aşa hrănit, în fiece dimineaţă, cu lapte proaspăt muls de la văcuţa din ogradă. Dacă e să dăm crezare etnologului Adrian Bucurescu, Şarpele Casei, numit de vechii români din cele trei provincii şi Ştima Casei, face parte din familia Colubride, denumirea ştiinţifică fiind aceea de Natrix natrix. Nefiind nici constrictor şi nici veninos, Şarpele de Lapte este paşnic faţă de oameni, dar prada şi-o ucide cu mare viteză, atunci când îşi completează alimentaţia. Poate, de aici credinţa românilor că acest şarpe de dimensiuni medii poate fi un apărător al casei, apărător care trebuie îmbunat zilnic cu lapte proaspăt. Dar iată ce spune un studiu de specialitate semnat de Adrian Bucurescu: ”Dacă te iei după mitologia românească, atunci Şarpele Casei este cu totul altceva. I se mai spune Ştima Casei, Şarpele Străjer sau Şarpele de Lapte şi are culoarea albă din pricină că trăieşte la întuneric, în pereţii sau zidurile casei. Culoarea albă apare şi în descântece: ”Cu pielea ta cea albă, Cu solzi de-argint curat”... Şarpele Străjer este păzitorul gospodăriei şi trăieşte sub pragul, sub talpa, sau în pereţii casei. De multe ori îşi părăseşte locul şi ia parte la jocurile copiilor care îşi împart şi hrana cu el. De obicei, se hrăneşte cu lapte. Uneori, produce un zgomot ca şi cum ar ticăi. Din această pricină, mai este numit şi Ceasul Casei. Zice-se că acest ticăit ca de ceas este făcut de şarpele care bate cu coada în perete. În afară de protecţia oferită casei, se mai spune despre el că păzeşte şi nişte obiecte preţioase, îngropate sub case ori în jurul acestora: bani, aur, pietre scumpe, bijuterii etc. Locuinţa părăsită de şarpele ei este necurată şi atrage asupra-i duhurile malefice. El nu trebuie în nicio împrejurare ucis, căci poartă noroc celor din familia la care locuieşte: îi păzeşte de certuri, boli, incendii, cutremure şi alte nenorociri. Simbolul şarpelui, întâlnit şi astăzi în medicină, încolăcit pe o cupă, este o ipostază a zeului geto-dac Apollon-Zalmoxis, ca tămăduitor; într-un dialog platonician, Socrate îl aminteşte ca Zeu trac al medicinei. Se pare că şi lui Apollon şi Şarpelui Casei, geto-dacii le mai spuneau şi SKEP-TE-CASAS, adică: ”Apără (Salvează) Casele” (cf. rom. a scăpa; casă), sintagma respectivă fiind atestată în toponimia tracică. Vechile descântece româneşti de dragoste nu ezitau să cheme acest şarpe binevoitor în ajutor: Tu, şerpe-balaură,/ Cu solzi de aură,/ Cu nouă limbe împungătoare,/ Cu nouă cozi izbătoare,/ Să te duci la ea (el, n.n.) şi tu să o cauţi/ Unde vei afla-o;/ De-i afla-o în casă,/ De-i afla-o afară,/ De-i afla-o vorbind cu tată-său/ Sau cu maică-sa,/ Cu frate-său,/ Cu prietenu-său/ Sau cu ibovnicul,/ Culcată/ Sau sculată,/ Tu să nu o laşi/ Până ce ea cu mine s-a întâlni/ Şi n-a vorbi! Menirea de apărător al casei vine şi din reprezentarea zeiţei-supreme a geto-dacilor, în chip de şerpoaică, aşa cum apare pe o gemă antică descoperită la Romula, judeţul Olt, şi regăsită în acest descântec de deochi: Apucai pe o potecuţă,/ Mă-ntâlnii cu o năpârcuţă/ Cu nouă ţâţe,/ Cu nouă codiţe;/ Le mulsei,/ Şi-n târg mă dusei/ Şi strigai:/ -Hai, hai la lapte de şarpe/ De vânzare!/ Cine auziră/ Muţiră,/ Cine gustară/ Crăpară.” Rădăcini ale românilor: lapte, şarpe apărător, dragoste. Ce poate fi mai frumos şi mai profund?