Între primul editorial și acest număr s-au adunat luni de conversații reale. În urmă cu un număr vorbeam despre sens. Astăzi, după dialoguri directe cu procesatori, comercianți, fermieri și decidenți, vorbim despre structură.

Am întâlnit procesatori care funcționează la limită, nu din lipsă de competență, ci din lipsă de coerență în jurul lor. Unii se întreabă dacă lanțul din jurul lor va rezista. Oameni din retail, din administrație și din industrie – fiecare vorbind corect din propria poziție, dar rareori în aceeași propoziție sau în aceeași logică economică.

Datele confirmă ceea ce conversațiile sugerează.

România are peste 2,8 milioane de exploatații agricole și concentrează 31,8% din totalul fermelor Uniunii Europene. Majoritatea sunt sub 5 hectare. La polul opus, mai puțin de 900 de exploatații mari concentrează o parte semnificativă din suprafața agricolă performantă. Între aceste două realități structurale se află industria alimentară.

Industria alimentară generează peste 190.000 de locuri de muncă și reprezintă aproximativ 20% din cifra de afaceri a industriei prelucrătoare. Producția de alimente reunește peste 14.000 de companii și generează o cifră de afaceri de aproximativ 16,5 miliarde de euro anual.

Nu ducem lipsă de standarde. Nu ducem lipsă de inițiativă. Ceea ce lipsește este legătura stabilă între cele 2,5 milioane de exploatații mici și cele peste 14.000 de companii din procesare.

Industria cărnii operează într-o piață europeană saturată, cu presiune permanentă pe costuri și conformare. Sectorul laptelui produce anual aproximativ 4 milioane de tone de lapte crud, însă integrarea în procesare competitivă rămâne vulnerabilă. Fondurile europene alocate României prin actuala Politică Agricolă Comună depășesc 15 miliarde de euro pentru perioada 2023–2027. Totuși, fără coordonare între verigi, capitalul nu produce automat lanț.

În ultimii ani, deficitul comercial agroalimentar a depășit constant 3 miliarde de euro anual. Cifra spune mai mult decât o simplă diferență între export și import. Ea indică faptul că valoarea adăugată se oprește prea devreme.

Ce am observat între timp este simplu și incomod: industria alimentară românească nu mai poate fi citită în termeni de criză punctuală. Nu este într-o criză de capacitate. Nu mai este vorba doar despre prețuri, energie, forță de muncă sau reglementare, analizate separat. Este vorba despre un sistem care a învățat să supraviețuiască fragmentat. Fiecare verigă își optimizează propriul echilibru: fermierul pentru cost, procesatorul pentru marjă, retailerul pentru rotație și predictibilitate, statul pentru absorbție. Între ele, valoarea se diluează.

Am confundat, ani la rând, modernizarea cu supraviețuirea. Am numit reziliență ceea ce era, de fapt, adaptare defensivă. Am celebrat investiții care rezolvau probleme izolate, fără să ne întrebăm dacă ele se leagă între ele. Am acumulat politici, programe și reguli, dar am evitat discuția esențială: cine leagă, în mod real, producția de procesare și de piață?

Industria care va rămâne competitivă este cea care își asumă integrarea verticală, investește în standardizare și consistență tehnologică, dezvoltă produse cu valoare adăugată superioară și construiește parteneriate stabile cu ferme viabile. Nu este vorba despre dimensiune, ci despre coerență. Despre capacitatea de a lega producția de procesare și procesarea de piață într-un sistem previzibil.

Următorii ani nu vor face diferența între cei care produc și cei care nu produc sau produc mai puțin. Vor diferenția între cei care controlează lanțul și cei care vând materie primă la poarta fermei.

Mihnea Vasiliu

Director Editorial – InfoGroup

Realizator Emisiune Meat.Milk.