De la fermă la raft, diferența de preț este vizibilă. Dar cât din ea este valoare adăugată și cât este cost intermediar? Datele oficiale permit o concluzie importantă: banii nu dispar într-un singur punct al lanțului, iar marja supermarketului nu poate fi calculată prin simpla scădere a prețului plătit fermierului din prețul de la raft.

Traseul este cunoscut: fermier → colector → procesator → distribuitor → supermarket → consumator. În fiecare etapă apar costuri: colectarea și răcirea laptelui, transportul, analiza și standardizarea materiei prime, pasteurizarea sau procesarea UHT, ambalajul, depozitarea, energia, logistica, pierderile comerciale și, în final, operațiunile de retail.

Cât ajunge la fermier?

Cea mai solidă referință oficială este Milk Market Observatory al Comisiei Europene, care publică prețul laptelui crud plătit producătorilor, la conținutul real de grăsime și proteină. În mai 2026, România avea un preț de 39,01 euro/100 kg, adică aproximativ 0,39 euro/kg. În aceeași serie, prețul fusese de 45,74 euro/100 kg în februarie și 40,05 euro/100 kg în aprilie, ceea ce arată și volatilitatea prețului la fermă.

Aceasta este valoarea materiei prime, nu profitul fermierului. Din ea trebuie acoperite furajarea, energia, munca, amortizarea animalelor și echipamentelor, tratamentele veterinare și celelalte costuri ale exploatației.

Unde apare diferența până la raft?

Aici începe problema de transparență. Statisticile oficiale nu publică o „factură” pentru litrul de lapte care să arate separat cât încasează colectorul, cât costă procesarea, cât reprezintă ambalajul și transportul și cât rămâne retailerului.

Comisia Europeană publică date privind prețul laptelui crud și evoluția pieței, iar Eurostat măsoară prețurile și nivelul acestora, dar aceste statistici nu permit reconstruirea contabilă a unui anumit litru de lapte din supermarket.

De aceea, afirmația că „diferența dintre fermă și raft este profitul supermarketului” este incorectă economic. Diferența include întregul lanț de costuri și marje dintre producător și consumator.

Unde se pierde, de fapt, leul?

Mai corect spus, leul se fragmentează.

O parte remunerează materia primă, o parte transformarea ei în produs finit, o parte ambalajul și energia, alta transportul și depozitarea, iar ultima verigă acoperă costurile magazinului și marja comercială.

Problema competitivității laptelui românesc nu este, așadar, doar „prețul de la raft”. Este diferența dintre valoarea creată în fermă și valoarea obținută de fermier din produsul finit.

Iar întrebarea corectă pentru următoarea investigație nu este „cine ia leul?”, ci:

Cât costă fiecare etapă și câtă valoare adaugă?

Fără aceste date, orice împărțire exactă a prețului pe fermier, procesator, distribuitor și supermarket ar fi o estimare, nu o statistică oficială.