În 2026, sectorul cărnii din România se confruntă cu o tensiune structurală: capacități de abatorizare moderne coexistă cu o bază zootehnică insuficientă, în special la porc. Problema nu este doar costul, ci gradul real de utilizare al investițiilor existente.

Abatorizarea este o activitate cu structură de cost predominant fixă. Cheltuielile cu personalul calificat, energia, conformarea sanitar-veterinară și amortizarea echipamentelor sunt independente de volum, până la un anumit prag. În practică, rentabilitatea devine stabilă doar peste un grad de utilizare de aproximativ 75–80% din capacitatea tehnică. Sub 60%, costul unitar crește accelerat, iar marja se comprimă.

Datele publicate de Eurostat arată că România rămâne importator net de carne de porc, cu un deficit comercial consistent în ultimii ani, ceea ce indică o dependență structurală de materie primă externă. În paralel, efectivele interne de porcine au scăzut semnificativ comparativ cu perioada pre-2018, conform statisticilor agricole europene. Această combinație – capacitate instalată și materie primă insuficientă – generează subutilizare.

La nivel european, rapoartele Comisiei Europene arată că statele cu grad ridicat de integrare fermă–procesare reușesc să stabilizeze fluxul de animale și să mențină abatoarele la un nivel optim de funcționare. În schimb, în piețele fragmentate, fluctuațiile de volum determină variații puternice ale costului pe kilogram.

Pentru 2026, implicația este structurală: problema nu este existența capacităților, ci alimentarea lor constantă. Fără refacerea bazei zootehnice interne și fără integrare pe lanț, industria rămâne dependentă de importuri pentru a susține investițiile realizate. Diferența dintre competitivitate și vulnerabilitate nu este dată de dimensiunea abatorului, ci de gradul de utilizare al acestuia.

(Foto: Freepik)