Întors din vacanță, gândeam că mă voi ține departe de scandal și că împreună cu toți colegii mă voi apuca în liniște, dar asiduu, de tot ce avem de făcut în toamna asta. Și, vă asigur, avem foarte multe lucruri de făcut, cu toate, gândim noi, bune pentru toți prietenii și colaboratorii noștri.   Dar, tot citind, azi, o prostie, mâine, încă trei, ajungi să nu mai poți. Totul a început cu un telefon, când încă eram la Paris: ”Nu știți nimic?” ”Nu”, zic eu, ”nu am cu mine telefonul de servici”. ”Păi, e scandal mare!” Cer câteva lămuriri, mă mai sună încă cineva și îmi spune: ”A fost linșaj pe față!” Zic: ”Lasă, că vorbim când mă întorc.”   Mai dau o fugă prin colțul opus al continentului dar, ajuns acasă, dau și eu click pe un link și văd un jeg de emisiune, pe B1, făcută de un pseudo-jurnalist, Sabin Orcan, ajuns prin nu știu ce conjunctură director al cotidianului România liberă. În platou, alături de un coleg de-al lui, cred, de la gazeta mai sus amintită, un individ care bătea câmpii cu un profesionalism demn de cauze mult mai bune, vituperând împotriva companiei Josi, împotriva Simonei Alecu, împotriva ANPC-ului, împotriva lui Paul Anghel, a lui Laurențiu Rebega, a lui Dorin Cojocaru, subtil, și a mea și a altora. Îmi spun: ”Asta e de noaptea minții, pe cuvântul meu!” În același timp, miros manopera și trimit un mesaj cui știu eu, avertizând: ”Vezi, că ăștia au lucrat la două capete!” ”Așa e”, mi se răspunde, ”polițistul bun și polițistul rău”. Dar, iar îmi propun să stau calm.   Doar că, peste încă o zi, îmi arunc ochii peste știri și văd  titluri de-o șchioapă: ”Alimente contaminate radioactiv”, acuzele venind tot din partea idiotului amintit mai sus, cu mintea dusă pe câmpiile patriei; iar știrea, o văd repetată în multe jurnale generaliste dar și pe unele posturi de televiziune, autorii articolelor ”bombă”, producătorii și realizatorii emisiunilor în cauză dând crezare aproape cu totul ipochimenului. Chipurile, pentru echilibru, în cazul în care se apela și la opinia unui specialist, totul era făcut în așa fel încât cuvintele acestuia să pară fără importanță. Văzând că o țin langa pe teme de calitate a produselor alimentare, acuzând fără temei, mi-am spus din nou: ”E clar, asta e campanie de vară în toată regula.”   Și mi-am adus aminte de una dintre legile mai mărunte ale presei: Când n-ai despre ce scrie, mai ales în perioadele de vacanță, inventezi subiecte. Te agăți de o scamă și faci un ghem pe care, apoi, îl rostogolești. Scandalul e asigurat, la fel și audiența. Și, ce temă mai bună decât mâncarea românilor!? Așa că, dă-i la ”Răsboiul”!   Problema e alta și are mai multe aspecte: În primul rând, iresponsabilitatea totală a acestor angajați din presă (nu-i pot numi jurnaliști pe unii care-mi fac meseria de rușine!), distruge prin informațiile false pe care le propagă constant încrederea populației în companiile românești care activează în Industria alimentară, dar și în cele străine, în comerțul cu alimente din România, în general, măcinând afacerile de la bază. Apoi, toată această liotă îmi probează încă o dată că specia asta de oameni nu are scrupule, calcă pe orice cadavru, atât timp cât le iese ceva, atât timp cât își văd numele la ziar sau atâta vreme cât se văd pe micul ecran.   În același timp, însă, îmi relevă încă o dată naivitatea proprietarilor de afaceri din domeniu care nu realizează că, în fața lichelor, ei nu înseamnă nimic! Indiferent cât de coreți, cât de onești, cât de onorabili ar fi ei, atunci când în ședința de sumar dintr-o redacție, dimineața, redactorul șef urlă că vrea un subiect tare, repet, indiferent de numele celui găsit la repezeală, el va fi făcut muci, pentru ca, pe seară, în bețiile curente, autorii atacurilor să se frece mulțumiți pe burțile cirozate: ”Ați văzut ce le-am tras-o!?”, lăudându-se unii pe alții: ”Da, bă, ești mare, mai bagă o vodkă!” Iar, dacă la originea unui atac mai stă și o șpagă bine plasată, să te ții articole, să te ții beții!   Cunosc bine toate lucrurile acestea și tocmai de aceea vi le scriu. Și, tot de-aia, vă povestesc ceva din biografia mea profesională: În anii 90 am fost considerat unul dintre cei mai buni gazetari de investigații din România. Drept dovadă, vreme de aproape zece ani, în timp ce mărunții din juru-mi se lăudau că au procese de calomnie cu nemiluita, ca probă a ”curajului” lor, eu nu am avut decât trei: Unul cu Virgil Măgureanu, pe care l-am câștigat, unul cu Mihai Pânzariu, fostul șef al vămilor, pe care l-am câștigat, și unul cu un șef de cimitir care, până să ne întâlnim la primul termen, a fost arestat. Iar asta, pentru că îmi făceam documentările perfect și nu semnam nimic fără să pot proba. Și, pentru bună știință, ca dovadă a faptului că îmi iubesc meseria și că vreau să o fac cât mai bine cu putință, aflați că pasaje din prima mea carte, ”Decembrie 89-Arta diversiunii”, apărută în 1993 la editura Colaj, sunt incluse de profesorul Ilie Bădescu în Caietele de Geopolitică de la Academia de Informații, zisă și SRI.   Prin 1998, eram publicist comentator la Evenimentul zilei, nerăspunzând pentru ce scriu decât în fața directorului de atunci, Cornel Nistorescu (apropo, niciodată n-am lucrat sub conducerea lui Cristoiu, acela pe care îl acuz în permanență că a promovat actuala generație de jeguri din presa generalistă, fie ea tipărită, fie radio-tv). Iar ultimele anchete ale mele au fost ”Țigareta III” și afacerile din vămi ale lui Dragoș Constantinescu, fiul președintelui României. Mă puteam mândri dar, vă rog să mă credeți, eram trist, simțindu-mă umplut pe dinăuntru de jegul lumii în care mă afundasem prin natura meseriei.   Și, atunci, m-am dat demisia. Am părăsit din proprie-mi voință acea lume a mizeriei fără sfărșit, intrând în presa specializată pe care o consider ca fiind singura salubră, în măsura în care poate fi.   La ceva timp, Florian Bichir, finul meu și de cununie și de meserie (într-o mare măsură), îmi dă un telefon și, ușor emfatic, mă întreabă: ”Nașule, nu ți-e dor de presă?” ”Păi, Florine, îi spun, fac presă și acum!” ”Aaaa, nuuuu, de presa mare!”, îmi răspunde, vezi-doamne, el, ei făcând lucrurile importante, eu, noi și voi, aceia care nu faceți politică dar care reprezentați cea mai frumoasă parte a României, muncind de vă iau dracii pentru a vă duce afacerile mai departe, făcând lucrurile mărunte. Și, atunci, i-am răspuns: ”Florine, poate că ai dreptate, dar știi cum mă uit eu la voi? Ca la niște desene animate, Florine, ca la niște desene animate, așa mă uit eu la voi!” Și așa mă uit și acum, seară de seară; dar, vorba lui Walt Whitman, în poemul ”Mă opresc și iau seama”, le văd și le aud în tăcere, deci, trist.   Și de fapt, așa e. Așa sunt: niște caricaturi sau, dacă vreți, niște reprezentări plastice grotești coborâte în realitatea cotidiană dintr-un tablou al lui Goya sau al lui Albrecht Durer. Spre bucuria mea, din fericire, Bichir s-a salvat. Dar restul!?   Restul sunt aceia care vă vor călca pe beregată oricând, dacă interesul de moment o cere. De aceea, nu uitați că există și justiție. Apelați la ea. În cazuri de acest gen, chestia cu ”dacă încep un proces stric imaginea firmei”, nu ține, imaginea a fost deja stricată de lichele. Mai aveți un instrument la îndemână: Nu mai semnați contracte de publicitate cu gazetele, posturile de radio sau televiziunile care propagă astfel de știri, care susțin astfel de campanii aberante. Știu că vă e greu să faceți asta, pentru că trebuie să vindeți, știu că în acel moment veți fi atacați și mai dur, dar acestea sunt SINGURELE INSTRUMENTE PECARE LE AVEȚI LA DISPOZIȚIE PENTRU A VĂ APĂRA: JUSTIȚIA ȘI PUBLICITATEA.