Autor: Ioan Șerbănescu Microorganismele din rumenul rumegătoarelor pot utiliza substanţe azotate sintetice neproteice (SASN) pentru sinteza proteinei lor corporale, pe care o pun ulterior la dispoziţia organismului animal. În acest fel, la rumegătoare se poate substitui aproximativ 30-50% din necesarul zilnic de proteină. SASN se utilizează în raţia rumegătoarelor, asigurându-se astfel acoperirea deficitului  de azotat al raţiei şi optimizarea sintezei proteice microbiene.

Valorificarea pozitivă a ureei

  Dintre aceşti înlocuitori de proteină se utilizează pe scară largă ureea şi izobutilidentiureea. Ca sursă de azot neproteic se mai pot utiliza, în hrana rumegătoarelor: apele amoniacale (17-18% azot), sulfatul de amoniu (21% azot), clorura de amoniu (26% azot), acetatul de amoniu (10,2% azot), proprionatul de amoniu (15% azot). Toate aceste substanţe pot asigura cerinţele de proteină brută, la rumegătoarele alimentate cu raţii deficitare de azot.   Ureea (carbamida, diamida acidului carbonic) se obţine în urma combinaţiei dintre NH3 şi CO2, la o temperatură de de 180 grade Celsius şi presiune ridicată. Are aspect de sare albă unsuroasă la pipăit, cu gust caracteristiceste foarte higroscopică şi se dizolvă uşor în apă; 66 g la 100 ml apă. În alimentaţia rumegătoarelor se utilizează ureea furajeră; ureea folosită ca îngrăşământ chimic poate conţine minerale toxice.   Perioada intensă de formare a amoniacului are loc în primele două ore de la furajare. O parte din amoniac se resoarbe în sânge, după care o mare parte este resintetizat în uree, la nivelul ficatului şi eliminat din organism prin organul excretor. Gradul de valorificare al ureei prin intermediul microorganismelor este legat de conţinutul raţiei în glucide uşor fermentescibile.   Cele mai potrivite nutreţuri glucidice, în folosirea ureei, sunt cele bogate în amidon (în primul rând orzul şi apoi porumbul), sfecla de zahăr, porumbul masă verde şi melasa. În cazul raţiilor în care glucidele sunt asigurate prin fân, se obţin rezultate mai slabe, prin faptul că celuloza (ca sursă de energie) se scindează prea încet. S-a observat totodată că la raţiile sărace în glucide vacile răspund adesea prin reducerea producţiei de lapte, odată cu introducerea ureei în hrană.   La raţiile echilibrate în proteină, azotul din uree este utilizat în mică măsură. Cu cât cantitatea de proteină din raţie este mai mică, cu atât ureea este mai bine valorificată. În cazul raţiilor cu nivel proteic mai mare de 12-13% PB din SU, suplimentarea cu uree nefiind recomandată. Ureea poate fi introdusă în hrana rumegătoarelor din momentul în care are loc dezvoltarea funcţională a rumenului.   Pentru a preveni eventualele intoxicări, se recomandă ca tineretul bovin de un an să primească zilnic cel mult 60 g uree, tineretul între 1 şi 2 ani 70-90 g, iar bovinele adulte până la 150 g uree pe zi. La ovinele adulte se pot administra până la 15 g uree pe zi. Pentru a uşura calculul se apreciază că, în raţia zilnică a taurinelor poate fi folosită o cantitate de maximum 0,3 g uree la un kg greutate vie.   Ureea trebuie introdusă treptat în raţie, 10 g la 100 kg masă corporală (în primele 3 zile) şi majorată treptat, până la doza maximă, în decurs de 10-14 zile, în vederea dezvoltării corespunzătoare a microorganismelor capabile să folosească azotul neproteic. În cazuri de întrerupere, se va trece din nou, treptat, la cantitatea maximă stabilită. Procedându-se astfel se previne şi scăderea producţiei de lapte. În scopul unei bune utilizări, ureea se administrează împărţită, în mod proporţional, pe cele două sau trei tainuri zilnice.   Ureea poate fi administrată în amestec cu nutreţurile concentrate sau prin presarea pe nutreţul însilozat/fibros. O condiţie esenţială este dispersarea ei uniformă în masa nutreţului. Un bun procedeu de administrare constă în dizolvarea ureei în apa melasată (10 kg uree + 90 kg melasă + 100 kg apă), urmând prepararea fibroaselor grosiere.   În amestec cu concentratele, au loc reacţii la nivelul papilelor linguale, ceea ce conduce la scăderea consumului de hrană. Când se utilizează amestecuri PVM, în care ureea trece de 3%, acestea vor fi “diluate” cu restul nutreţurilor. Nu se va folosi ureea diluată în apă şi nici nu se vor adăpa animalele după administrare (excepţie, adăpatul din automate). În nutreţurile combinate cu uree, proporţia de încorporare poate să ajungă la 10-20% din nutreţurile extrudate. În structura amestecurilor furajere unice, destinate vacilor de lapte, ureea se include în proporţie de 0,5-1%.   Izobutilidendiureea (IBDU) este rezultatul izobutilaldehidei asupra ureei. Este o substanţă sintetică cu un conţinut de 32% azot, nu este higroscopică şi este puţin solubilă în apă (0,3 g/100 ml apă). În rumen se scindează lent, încât pericolul intoxicării este mult mai redus. Doza folosită este de 30-40 g la 100 kg greutate vie. Se poate include în concentrate şi poate substitui până la 50% din necesarul de proteină. În amestecurile de concentrate administrate în raţia rumegătoarelor, IBDU se include în proporţie de 5-10%  

Tehnici folosite in administrarea ureei

  Deoarece prin administrarea ca atare, eliberarea amoniacului se face de circa patru ori mai repede decât prin utilizarea în sinteză proteică, s-au încercat procedee tehnologice care să frâneze rata descompunerii în unitatea de timp. În prezent sunt cunoscute numeroase metode de retardare a scindării ureei, pe cale fizică, fiziologică şi chimică.   Retardarea scindării ureei se poate realiza prin incorporarea acesteia în masa uruielelor de cereale şi supunerea amestecului unui tratament termic umed, în scopul gelatinizării amidonului şi încapsulării ureei în masa de gelatină. Uroprotul este un produs românesc, obţinut din uree retardată în amestec cu amidon gelatinizat, un complex vitamino-mineral şi nutreţuri grosiere celulozice.   Descompunerea ureei în rumen poate fi încetinită prin utilizarea unor substanţe inhibitoare ale ureazei. În acest scop se pot folosi: acidul acetoxidroxamic, acidul caprilohidroxamic, acidul fosforic, acidul propionic, acidul formic, metabisulfitul de sodiu. În preparatele carbamido-minerale (brichete saline de lins), ureea se include în proporţie de 10-40%.   Posibilitatea intoxicării cu uree apare prin nerespectarea instrucţiunilor de utilizare a acesteia. Intoxicaţiile sunt grave şi se soldează, cel mai adesea, cu moartea animalelor. Nerespectarea dozelor sau a perioadei de adaptare, omogenizarea necorespunzătoare, numărul redus de tainuri sau modul de administrare pot constitui, de asemenea, cauze ale intoxicării cu uree. Sunt uşor predispuse la intoxicarea cu uree animalele cu afecţiuni hepatice, animalele epuizate şi cele flămânde.   Simptomele intoxicării apar la 15-30 minute şi se manifestă prin stare de apatie, sensibilitate mărită, frisoane, transpiraţii, accelerarea respiraţiei, reducerea şi apoi încetarea mişcării rumenului, cât şi scurgerea unui lichid spumos din cavitatea bucală. Neintervenţia imediată cauzează moartea animalului. Pentru tratament poate fi folosit oţetul culinar diluat cu apă. Se administrează 1-2 litri oţet diluat la bovinele adulte şi 0,3-0,5 litri la oi. În scop terapeutic, se poate utiliza şi zerul sau laptele acidulat. După 1-2 ore se administrează 0,5 litri ulei de floarea-soarelui, pentru activarea tubului digestiv.