Periplul nostru istoric in fascinantul univers al agriculturii, al zootehniei si al alimentatiei lumii ajunge in Japonia antica, locul rafinamentelor culinare, dar si a unei organizari de exceptie a acestei parti de economie incipienta. Ghidul nostru este monumentala lucrare a profesorului Ovidiu Drimba, Istoria culturii si civilizatiei umane, din care am sitentizat fragmentele de mai jos.

Organizarea societatii Lumea Japoniei antice era, in primele ei timpuri (mileniul I i.Hr.), constituita din clanuri, in fapt, comunitati de familii cu stramos comun, care venerau zeul tutelar al clanului. In paralel cu acestea, anumite comunitati formau corporatii de agricultori, pescari, olari, ghicitori etc., acestea fiind desprinse de clanurile de origine si, in unele cazuri, prin importanta lor economica, prevalau in fata comunitatilor constituite pe baza de legaturi de sange Desigur, cel mai puternic clan era cel imperial. Capetenia imperiala nu guverna, insa, in mod direct, competentele fiind delegate celor mai puternici conducatori de clanuri care detineau functii ministeriale transmise ereditar. Ca importanta, urma mica nobilime. Oamenii liberi puteau avea un nume de familie, lucru interzis, insa, membrilor corporatiilor sau sclavilor care, drept nume principal, il purtau pe cel al meseriei practicate sau al stapanului. In randul corporatiilor, cea mai importanta era cea a agricultorilor. Ultimii, pe scara ierarhica, erau sclavii, dar in Japonia antica acestia reprezentau o foarte mica parte din populatie, cca 1,5 %. Imparatul se proclama ca Stapan Suprem, in calitate de descendent al zeului-Soare Amaterasu, fiind, totodata, si conducatorul religios suprem. Marii proprietari de terenuri erau, alaturi de Casa Imperiala, samuraii, si apoi, agricultorii, negustorii si mestesugarii. La baza societatii, dar inaintea sclavilor, urmau impurii, adica aceia care practicau meserii dispretuite: macelarii, gunoierii, groparii, iar, dupa acestia, neoamenii. Diferenta esentiala dintre aceste categorii de jos era aceea ca, de exemplu, urmasii macelarilor nu aveau voie sa isi schimbe statutul, prin practicarea altei meserii decat aceea practicata de parinti, pe cand neoamenii puteau evolua prin educatie, bani, istetime sau... sansa Agricultura vechii Japonii In agricultura vechii Japonii, agricultura era cu atat mai importanta cu cat terenurile cultivabile erau, la fel cum sunt si astazi, foarte putine. Cu siguranta, acesta este motivul pentru care taranul agricultor era situat, pe scara sociala, imediat dupa mica nobilime, dar inaintea samurailor, a mestesugarilor si a negustorilor Cerealele cultivate erau in numar strict stabilit, de cinci: orez, grau, orz, mei si fasole. Pana tarziu, in secolul al XV-lea d.Hr., orezul a fost un aliment consumat numai la ocazii speciale. Perfectionarea cultivarii orezului a determinat insa extinderea consumului de orez, ajungand aliment de baza. Perioadele de seceta, insa, au determinat mari momente de criza. Astfel, in 1259, doar in Kyoto au murit de foame 43.000 de japonezi Cum budismul adoptat, dispre India, de la chinezi, interzicea consumul de carne, agricultura Japoniei antice se baza aproape exclusiv pe cultivarea cerealelor, a legumelor si a fructelor. Cum corporatia mestesugarilor era deosebit de dezvoltata, acest fapt a determinat cultivarea pe scara lara a duzilor (pentru viermii de matase), a bambusului (pentru hartie, dar si pentru constructii), a rachitei (pentru impletituri), dar si colectarea paielor utilizate ca adaos la fabricarea hartiei, cat si pentru serii intregi de alte utilizari manufacturiere. Una dintre cele mai apreciate mestesuguri a fost manufacturarea lacurilor si a vopselurilor, fapt care a dus la dezvoltarea puternica a cultivarii plantelor tehnice. AlimentatiaBaza alimentatiei vechilor japonezi, in functie de perioada istorica, regiune, situatie economica etc., au reprezentat-o orzul, meiul si, in mare cantitate, bobul. Orezul a inlocuit painea, dar numai incepand cu secolul al XV-lea, dupa cum am amintit mai sus. Carnea, inerzisa de preceptele budhiste, era mancata, totusi, dar mai ales carnea de vanat: cerb, mistret, iepure, viezure, capra salbatica, dar si pasari, precum prepelite, sitari, vrabii, fazani, soimi, berze si gaste salbatice. In schimb, zonele de coasta ofereau din abundeta peste, fructe de mare si, inca de atunci, plante marine. Animalele domestice aveau un rol neinsemnat. Boul si oaia erau extrem de rare, iar porcul a fost introdus in Japonia de-abia in secolul al XIX-lea In schimb, se mancau foarte multe oua, dar in alimentatia japonezilor, acestia nu foloseau uleiul, laptele, untul sau branza. Fructele nu erau considerate o hrana, dar erau cultivate masiv. Fructele de padure, precum zmeura, coacazele sau murele erau necunoscute. Marul, piersicul si caisul au fost, de asemenea, introduse in secolul al XIX-lea, iar ciresul era cultivat doar pentru flori Foarte rari erau smochinul si vita de vie, dar existau culturi extinse de portocali si pepene galben. Japonia antica nu cunostea nici vinul, nici berea si nici cafeaua, dar sake-ul a fost baut inca de la inceputurile societatii nipone. Zaharul, importat din China la inceputul secolului al XIII-lea a fost considerat initial un medicament, iar ceaiul, importat tot de la chinezi in secolul al XII-lea a devenit aproape imediat un adevarat cult. Mesele japonezilor, de la rafinament la saracie Incepand cu secolul al XIV-lea, mesele nobililor erau de un lux exorbitant, pentru acele vremuri, acestia preferand preparate rare, in ambiante rafinate, la finalul carora se retrageau in incaperi special destinate ceremoniei ceaiului, ceremonie stabilita riguros, care respecta o eticheta foarte complicata. Podeaua camerelor era acoperita cu o rogojina groasa facuta dupa dimensiuni stricte, de 91 x 182 cm. Pe aceasta rogojina, se desfasura ceremonia ceaiului. Apoi, fiecare locuinta isi avea rezervata cea mai frumoasa si cea mai luminoasa camera pentru primirea oaspetilor, prezenta acestora fiind strict reglementata de cutume. O cutuma prezenta si azi, e aceea ca, obligatoriu, camera trebuie decorata cu un singur tablou, care era schimbat in functie de anotimp, sub care era asezat un obiect de arta ce putea fi un vas sau un vas cu un aranjament floral. Vasele din care se manca trebuia sa fie de o forma si constructie cat mai simple, iar, prin insasi simplitatea lor, cat mai elegante, fara nicio decoratiune. Cum consumul de carne avea restrictii, arta gastronomica japoneza s-a desavarsit in combinarea unei palete foarte mari de legume si sosuri. Cat despre arta prepararii pestelui, Japonia a excelat dintotdeauna, pestele si fructele de mare fiind aproape intotdeauna asezonate cu alge, dar si cu petale de flori parfumate. Ca o nota aparte, casa japoneza traditionala nu a avut niciodata mobilier fix, mancarea fiind servita pe mese de mici dimensiuni sau pe tavi. Locul scaunelor era luat de perne umplute cu paie de orez, vatuite. Bucataria japoneza era totdeauna izolata de celelalte spatii, pentru ca mirosurile sa nu se imprastie. Cum elementul central al unei locuinte era gradina, spatiul de gatit era, pe cat posibil, izolat si fata de aceasta. In schimb, strazile oraselor japoneze au fost intotdeauna pline de tarabe de la care oricine putea cumpara mancare gatita pe loc, acest lucru fiind caracteristic intregului Orient Indepartat. Sistemul de taxe impus de organizarea vechii Japonii permitea pastrarea unui necesar de alimente care sa asigure o hrana economicoasa taranilor. Schimburile comerciale puteau fi efectuate prin troc, mestesugarii sau negustorii avand depozitate alimente, pentru traiul de zi cu zi, dar fara a avea posibilitatea conservarii lor pentru vremuri grele. In perioade de conflicte militare, importanta taranilor era relevata si de faptul ca samuraii puteau fi angajati sa apere comunitatile, fie si numai pentru o plata care consta in asigurarea unei mese pe zi