Dintre acestea, ca si manifestari de vointa ale persoanelor fizice si juridice facute in scopul de a da nastere la efecte juridice, majoritare sunt contractele. Codul Civil, in Articolul 942, formuleaza o asa-numita definitie legala a institutiei contractului civil. Astfel, potrivit articolului citat, contractul este "acordul de vointe intre doua sau mai multe persoane spre a constitui sau stinge intre dansii un raport juridic civil". Literatura de specialitate considera insa aceasta definitie ca fiind incompleta, lipsindu-i anumite elemente pe care le poate produce un contract, cum ar fi modificarea si stingerea unui raport juridic. Elementul esential al oricarui contract este acordul de vointe juridice care intervine intre partile ce decid incheierea unui astfel de act juridic. Prin acordul de vointa realizat de partile contractante, acestea, in mod concordant, isi manifesta vointele individuale, cu scopul ca ele sa produca efecte juridice (sa nasca, sa modifice, sa transmita sau sa stinga un raport obligational). Un contract se considera incheiat in momentul in care partile contractante si-au exprimat vointele concordante, cu respectarea conditiilor de fond si forma cerute de lege, prin raportare la specificul fiecarui tip de contract. In principiu, incheierea oricarui contract este libera; in acest sens, se vorbeste de principiul libertatii de vointa in materia contractelor. Desigur ca acest principiu trebuie sa fie inteles in sensul sau exact: nu este vorba de o libertate in general, ci de libertatea pe care o conditioneaza si o determina viata sociala, pe de o parte, si dispozitiile cuprinse in normele legale, pe de alta parte. Astfel, trebuie sa se aiba in vedere ca, manifestandu-si vointa de a incheia contracte, partile o fac cu intentia de a da nastere, modifica sau stinge raporturi juridice concrete. Realizarea acestui scop este posibila datorita existentei normelor juridice, adica a legii. Normele juridice sunt adoptate sau sanctionate de catre puterea de stat, prin organele competente. Societatea, prin intermediul statului, stabileste ce raporturi sociale urmeaza a fi reglementate de lege precum si consecintele nerespectarii lor. Mai mult decat atat, partilor le apartine, in limitele admise de lege, posibilitatea de a stabili continutul raporturilor juridice, adica drepturile si obligatiile lor. In acest context, trebuie mentionat ca "nu se poate deroga, prin conventii sau dispozitii particulare, la legile care intereseaza ordinea publica si bunele moravuri", contractele incheiate cu incalcarea acestor dispozitii fiind nule; ele nu isi vor mai atinge scopul pentru care au fost incheiate. In ceea ce priveste notiunea de ordine publica, aceasta este dificil de definit. Continutul si exigentele ordinii publice sunt diferite de la o epoca la alta, de la un stat la altul, in raport cu dezideratele politice, economice si sociale, afirmate si urmarite de puterea statala. Se considera ca fiecarui tip de stat ii este specifica o anumita ordine publica. Intr-o definitie sintetica, ordinea publica cuprinde toate dispozitiile imperative ale dreptului public si ale dreptului privat prin care se apara institutiile si valorile de baza ale societatii, se asigura dezvoltarea economiei de piata si ocrotirea sociala a tuturor persoanelor. Ca si ordinea publica, nici notiunea de bune moravuri nu are o definitie legala, astfel incat doctrina si jurisprudenta o considera totalitatea regulilor de conduita care s-au conturat in constiinta societatii. Din punctul de vedere al drepturilor si obligatiilor care cad in sarcina partilor, contractele se impart in doua mari categorii: contracte sinalagmatice (bilaterale) si contracte unilaterale. Prototipul contractelor bilaterale este contractul de vanzare-cumparare. Specificul acestui tip de contract consta in caracterul reciproc si interdependent al obligatiilor partilor. Acest lucru inseamna ca fiecare parte are concomitent atat calitatea de creditor, cat si cea de debitor, in speta vanzatorul se obliga sa transfere dreptul de proprietate si sa predea bunul vandut, iar cumparatorul se obliga reciproc sa plateasca pretul. De asemenea, in cazul contractului de inchiriere, locatorul se obliga sa procure locatarului folosinta temporara si pasnica a unui bun, iar locatarul se obliga sa il foloseasca si sa plateasca chiria stabilita. In ceea ce priveste contractele unilaterale, acestea sunt conventii care dau nastere la obligatii numai in sarcina unei parti. Astfel, o parte este numai creditor, iar cealalta numai debitor. Fac parte din aceasta categorie: contractul de mandat, donatia, depozitul etc. Concluzionand, putem spune ca tot ceea ce intreprindem poate avea efecte juridice in functie de vointa fiecarei persoane. Mai mult decat atat, aceste efecte pot fi controlate dupa necesitatile sociale ale individului, insa acestea nu pot depasi limite impuse de catre stat, in caz contrar, suportand sanctiunile aplicate de catre acesta.