O știre bazată pe o analiză de piață a celor de la Vektor Marktforschung anunța că mezelurile private label au ajuns la un nivel de piață de 15 %. O fi bine? O fi rău? Să vedem:   Măcar pe sectorul de procesare a cărnii, România s-a mândrit mereu că își poate asigura consumul din producția proprie, fără a fi nevoită să recurgă la importuri masive. E drept, carne se importă într-o veselie, dar e vorba despre carnea-materie primă, uriașul necaz de acum al fermierilor. Dar, în privința procesatorilor, lucrurile nu stau deloc rău. Iar, dacă ne putem asigura consumul ”de la intern”, asta e din două motive: În primul rând, sectorul dispune de capacități de producție; în al doilea rând, românii sunt cât se poate de conservatori, în privința consumului de produse din carne. E drept, mai experimentează din când în când, mai încearcă și altceva decât veșnicul salam și veșnicii mititei. Dar, până la urmă, tot la ce știe el, se întoarce.   Problema, însă, e alta: Cum de se întâmplă că, iată, mezelurile ”no name” sunt din ce în ce mai vândute? Le convine producătorilor români să lucreze pe marcă proprie? Le convine să își piardă identitatea? Le convine să se auto-concureze la raft, ca și când și-ar da cu stângu-n dreptul? Nu știm. Știm, însă că, sub eticheta de private label ar putea să intre pe piața din România salam Victoria făcut în Cehia, Polonia, Ungaria. Mai știm că sub eticheta ”no name” ar putea fi așezate pe rafturile hipermarket-urilor salam Vânătoresc produs în Panama, la Polul Nord sau pe partea întunecată a Lunii.   Dar, mai subliniem un aspect: Dacă mezelurile private label încep să capete o tot mai mare pondere, înseamnă că puterea de cumpărare a populației este încă mică și că reducerea TVA-ului nu prea l-a ajutat. Or, asta e, cu adevărat o problemă!