Hei, dragii moșului, era pe vremuri o țară care se numea Momonia. Iar momonezii trăitori în ea, tare mândri mai erau. Pe toate drumurile se lăudau că lucruri ca ei nimeni nu face, iar când venea vorba despre mâncare, ei credeau că sunt ăi mai cu moț! Tocmai de-aia, trâmbițașii Momoniei strigau din toți rărunchii: ”Oameni buni, nu mai luați mâncare adusă de negustorii cei hărpăreți din cele zări, ci adăstați la tarabe și cereți numai mâncăruri făcute cili-șa, că ca noi, nimeni alții!”   Îmboldiți de trâmbițași, sumedenie de momonezi făcură întocmai. Printre ei, și o gospodină; mai isteață, mai neîncrezătoare, mai cum vreți voi, dar ascultă sfatul trâmbițașilor, cumpărând unt făcut în Momonia. Bucuroasă, într-o seară avu poftă să pună puțin unt pe câteva felii de pâine. Dar, untul ăla momonez, în loc să se topească de la dogoarea feliilor de pâine, tot tare și sfărâmicios rămânea.   A doua zi, având iar poftă de unt, scoase pachetul încă de dimineață din răcitor și îl lăsă la înmuiat, doar-doar. Dar, seara, vrând din nou să pună unt pe pâinea aburindă, albitura fără gust tot tare și sfărâmicioasă rămase. Se uită la etichetă, citi marca: ”Momolact”, și bufni: ”Mâine merg și iau unt din cele străinătățuri.   Și așa făcu. Dis de dimineață, merse în târg și se opri la un negustor venit tocmai din Nemția cea blondă, de la care cumpără o ulcea cu unt leșesc. Galben, aromat și gustos, seara, untul ăla nu doar că se întinse imediat pe pâine, fie ea rece, fie caldă, dar era și sățios și bun.   Atunci, gospodina noastră se întrebă: ”Ce are untul momonez de e așa rău și ce are untul leșesc, de e altcumva și mai bun!” Așa că, pentru a avea răspuns, puse mâna pe pană și se apucă să trimită carte unui învățat din cea Eladă străveche, iar învățatul îi răspunse:   ”Vezi că la voi, în Momonia, nu prea se mai face unt adevărat. Iar cine face, bagă în el zemuri uleioase de buruieni, ca să nu mai dea galbeni pe răcitoarele cele mari din adăposturi. Ba chiar, mulți îl cumpără de te miri unde, iar ăla nu e unt, e un-fel-de-ceva pe care momonezii tăi doar îl pun în ulcele și hârtii, zicând prin târg că e de-al vostru, momonez! Și să mai știi că mi-a șoptit mie o lăcustă fugită din Momonia ta, că văcuțele de la voi tare supărate sunt că vă bateți joc de laptele lor, că ele, săracele, n-au nicio vină. Și, să mai știi și tu și momonezii tăi, că dacă o s-o mai țineți tot așa, până și lăcustele toate or fugi de pe la voi, că necinste ca în Momonia, mai rar!”   Așa fu răspunsul învățatului din cea Eladă străveche, iar gospodina tare se mai supără și zise:   ”Adică, după ce că am ajuns să dau opt, nouă, zece gălbiori munciți cu trudă pe o lingură de unt, nici măcar din lapte nu e făcut!? Și l-au mai și scumpit! Să le fie rușine, eu, de azi încolo nu-i mai ascult pe cei trâmbițași, voi cumpăra doar ce îmi place și ce îmi convine. Iar, când voi mai ajunge în fața negustorilor de unt momonez, oi merge mai departe, până spre cei din Nemția, din Francia, din Podolia și de unde-or mai fi ei, că ai mei tare calici și mincinoși mai sunt!”   MORALA: Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea-așa, dar nu-mi mai dați telefon să mă întrebați de ce sondajul IRES spune că 51 % dintre momonezi NU au încredere în firmele momoneze!