Semnarea acordului UE–Mercosur la Asunción a fost prezentată ca un succes geopolitic și comercial, însă pentru agricultura europeană – inclusiv pentru România – mesajul transmis către ferme este unul periculos: competitivitatea riscă să fie obținută prin importuri din afara UE, nu prin consolidarea producției interne. În timp ce industria discută despre „piețe” și „volum”, fermieri din statele membre văd o problemă structurală: intrarea pe piața UE a unor produse care nu suportă aceleași reguli, costuri și controale.

În ultimii ani, agricultorii UE au fost împinși într-un cadru de conformare fără echivalent: standarde de mediu, trasabilitate, bunăstare animală, restricții privind substanțele active, condiționalități PAC și o presiune administrativă constantă. Toate aceste obligații au costuri directe, reflectate în prețul de producție. În același timp, importurile beneficiază de acces negociat într-un cadru care acceptă diferențe structurale semnificative în practicile de producție, control și costuri. În termeni simpli: fermierul european este obligat să producă „mai curat”, dar mai scump, iar produsul concurent intră mai ieftin.

Problema nu este comerțul în sine, ci asimetria. UE nu creează o piață deschisă între egali, ci o competiție între două modele agricole care funcționează pe principii diferite. Pentru România, unde zootehnia se reface lent, iar fermele sunt vulnerabile la volatilitate, acordul poate însemna presiune suplimentară pe prețuri, reducerea veniturilor și accelerarea ieșirii din piață a fermelor mici și medii. În sectoarele sensibile, o creștere a importurilor la prețuri mai mici poate împinge piața internă într-un dezechilibru greu de corectat.

În acest context, opoziția agricultorilor europeni este în esență economică. Fermierii nu cer protecționism, ci reguli egale: dacă UE impune standarde stricte propriilor producători, importurile trebuie să respecte cerințe comparabile, cu controale credibile și sancțiuni aplicate. Fără această simetrie, acordul UE–Mercosur riscă să devină un mecanism de transfer al poverii, în care producția europeană plătește costul, iar piața europeană consumă avantajul de preț.

Pentru România, abordarea realistă este apărarea fermierilor prin evaluare de impact pe sectoare, condiționări clare privind accesul produselor sensibile, măsuri de sprijin pentru zootehnie și procesare și o poziție politică fermă în Consiliu și în dialogul cu Parlamentul European. Altfel, acordul va fi perceput în mediul agricol nu ca dezvoltare, ci ca un nou semnal că agricultura poate fi sacrificată pentru obiective comerciale care nu se întorc în ferme.

(Foto: Freepik)