În tradiția românească multiseculară la sfârșitul acestei luni, în data de 26 octombrie de Sf. Dumitru, se încheia sezonul de pășunat pe izlazurile comunale sau pe pajiștile în proprietate, afirmă specialiștii AZM.
Prin această practică foarte înțeleaptă și avantajoasă a țăranului român, covorul ierbos intra pregătit în iarnă și se ”odihnea” până în primăvară de Sf. Gheorghe, la 23 aprilie când se relua pășunatul.
În trecut regulile comunităților agrare erau foarte stricte și nimeni nu îndrăznea să le încalce.
Să nu uităm că suprafețele de terenuri ocupate de pajiști în apropierea localităților, erau într-un fel ”benzinăriile” pentru animalele de muncă (boi și cai) cu care se efectuau majoritatea lucrărilor agricole.
Un izlaz cu covor ierbos degradat era o adevărată tragedie pentru țărani, care aveau animale de muncă și de lapte slabe, efectuau lucrări agricole întârziate cu recolte sărăcăcioase și în final se instala foametea.
De aici și respectul până la divinizare a izlazului comunal cu avantajele de netăgăduit, dacă era bine gospodărit sub îndrumarea conducătorului obștii – primarul, criteriu după care era, de altfel și ales de comunitate.
Cum sunt privite în prezent izlazurile comunale și în general pajiștile permanente este o altă problemă de care va trebui să ne ocupăm foarte serios în perspectivă, pentru a ne alinia la exigențele și standardele europene.
Lucrările propriu zise pentru îmbunătățirea pajiștilor și folosirea rațională a lor, ar consta în: